Tag Archive: Cristian Badilita


„O carte este importantă în măsura în care te pregăteşte pentru moarte.”

Cristian Bădiliţă

Citat din studiul introductiv O carte depre oameni cu aripi de foc, pg. 22, în Patericul sau apoftegmele părinţilor din pustiu, ediţia a III-a, adăugită, trad., studii şi prezentări de Cristian Bădiliţă, Ed. a III-a, Iaşi, Polirom, 2007

(Foto D. Agachi, Peisaj, 14.04.2011)

Printre cele mai spectaculoase operaţii de restaurare este cea a pietrei. Nu are vocaţia surprizei, ca restaurarea unei picturi, în stratigrafia căreia orice descoperire este posibilă, de multe ori chiar aflarea unei capodopere. Restaurarea pietrei înseamnă doar ajungerea la carnaţia ei originară, aşa cum pietrarul a dăltuit-o, după ce sunt îndepărtate depunerile „pietrificate” ale multor ani, uneori câteva sute. La biserica mănăstirii Golia din Iaşi se restaurează elementele din piatră.

Într-o aparentă lipsă de legătură remarc faptul că ieri (27.03.2010) am reîntâlnit şi ascultat la Botoşani, la Teatrul Eminescu, un prieten, pe Cristian Bădiliţă. A ţinut o elocventă conferinţă despre traducerea Noului Testament, din care au apărut Evangheliile după Matei şi, recent, după Ioan. Conferinţa s-a referit la imboldul proiectului său şi a câtorva apropiaţi care fac în cultură o „misiune” (adecvare la cele menite) în adevăratul sens al cuvântului. Conferenţiarul a remarcat şi motivat tocmai nevoia culturii române de „o nouă traducere a Noului Testament”, un proiect pentru durata lungă a istoriei, pentru „un termen de garanţie de 200 de ani” cum spunea Bădiliţă. Ascultându-l şi răsfoind volumul Evangheliei după Ioan,  asocierea vocaţiei de restaurator celei de traducător de texte vechi mi s-a părut frapantă. „Sînt de părere că fiecare generaţie trebuie să rescrie Evanghelia, în mesajul ei transistoric şi viu, dar nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Papini că fiecare generaţie trebuie să-şi scrie propria Evanghelie” nota Cristian Bădiliţă în Nodul gordian (ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005). Să o rescrie fără a-i altera ci, mai ales, reliefându-i substanţa originară, e chiar „canonul” unei restaurări. După un timp, mai toate câte a creat omul se supun restaurării. Se restaurează temple, palate, picturi, manuscrise şi, într-o accepţie metaforică, texte. Restaurarea poate fi mai izbutită sau mai puţin, Bădiliţă vorbea chiar despre excesul de actualizare a lexicului în traducerea Bibliei. Aş zice că efectul unui cuvânt nepotrivit e al unui termopan strident, deşi eficient şi actual, plasat la o veche zidire. Cristian Bădiliţă este, spre câştigul culturii române, căreia i se dedică prin traduceri esenţiale (deşi savantul biblist are acces şi deschidere către marile culturi), un „restaurator” remarcabil de sensuri adecvate ale cuvintelor şi textelor în ansamblu. Traducerea ştiinţifică restaurează adevărul, uneori în pofida tradiţiei, a „sfintei tradiţii” chiar. Poate că afirmaţia e oarecum prea generală, însă Cristian Bădiliţă este cel care, prin acribia ştiinţifică, pune în umbră stridenţele.

(Momente de la lansarea noii traduceri a Evangheliei după Ioan la Teatrul Naţional Bucureşti)

(Cristian Bădiliţă, foto 27.03. 2010 în holul Liceului Laurian, la expoziţia cu texte din poezia proprie, ilustrate de graficiana Liliana Grecu)

Aceste cuvinte se dedică şi lui Ioan Sorin Usca.

Cât de frumos! (23.03.10)

În preajma sărbătorii, îndeobşte se petrece cu noi şi în jurul nostru o stare întemeietoare. Condiţia situării în ea este ca propria simţire să fie mai degrabă luminoasă decât înceţoşată… Într-o astfel de stare, bunele vestiri surprind şi bucură. Bunele vestiri sunt legate şi de cărţi, deşi poate nu pentru mulţi. La Botoşani e anunţă o întâlnire cu un tălmăcitor de Evanghelii, Cristian Bădiliţă, fost elev al Laurianului. Poate cuvântul „tălmăcitor” e mai bogat în sensuri, dincolo de „traducător” al textului evanghelic Bădiliţă e un interpret într-un „ison” nou.

Un interpret iscusit, nuanţat şi provocator este şi preotul Ioan Sorin Usca. Pe carte nu a alăturat numelui său postura de teolog, ci meseria mai încărcată de praxis, cea de preot.

E seară, e iarnă, e Decembre şi urmez îndemnul bacovian, „Te uită cum ninge decembre… / Nu râde… (îmi spun) citeşte nainte” şi răsfoiesc prin textele lui Cristian Bădiliţă, câteva poezii, câteva notaţii de jurnal… Rămân cu gândurile într-o zare interioară înserată. Scrisul, el poate fi terapeutic… „Chiar dacă te-ai risipi în zeci de lucruri peste zi (sau tocmai de aceea), o pagină scrisă la sfîrşitul ei adună totul într-un sens, într-o împlinire, oricît de provizorie. Să scrii pur şi simplu. Să te eliberezi de o tensiune psihică, de un dor sau, mai terestru, de un simplu of.
Tot ce-ai făptuit sau n-ai făptuit peste zi se încheagă nu în idei clare, perfect conturate, ci mai degrabă în stări confuze, necristalizate. Scrisul, un act pe jumătate inconştient.” (Manual de cultură interioară pentru barbari exteriori [1989-1993], în Nodul Gordian, ediţia a III-a, Ed. Curtea Veche)… Ce mai e de spus, poate un simplu (şi abisal) of. O altă secvenţă, de fapt consistenţa afirmaţiei, m-a făcut să-mi ridic privirea din textul lui Bădiliţă şi să mă las purtat de amintirea tot mai rarefiată, tot mai alburie.  „Norii lui Petru Creţia — în care Dumnezeu nu este numit, cred, niciodată — mi se pare o carte de o sută de ori mai religioasă decît orice manual de dogmatică, în care Dumnezeu este pomenit, invocat, „citat” la tot pasul.” (C.B., Id.) Am citit surprinzătoarea carte a lui Creţia la câţiva ani după ce apăruse (1979), la vârsta la care îmi pare că a fost chiar nimerită o astfel de lectură poem – jurnal – reverie – revelaţie – eseu. A fost oglinda – „Oglinzile vor oglindi atâtea lucruri după moartea noastră, mereu credincioase şi limpezi, şi mereu uitând” spunea însuşi Creţia (Oglinzile, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993) – în care am privit nu pentru a (mă) reflecta ci pentru a imagina cu propriul spirit… Cine e mai romantic, distras şi însingurat cu putinţă, decât privitorul la nouri, privind nu (numai) spre cer ci în paginile unei cărţi… Mi s-a întâmplat ca în una din zilele în care citeam să fie un cer albastru cu nouri, nu mulţi, care se adunau, se îndepărtau unii de alţii, în alcătuiri mitologice albe, strălucitoare, cum în puţine zile se văd astfel de nouri într-o vară  şi tocmai atunci pagina cărţii întreba, pe ipoteticul cititor, dacă şi-a luat un astfel de răgaz pentru sine… pentru nouri, pentru contemplaţie şi pace… Am ridicat atunci privirea şi am continuat că citesc norii în alcătuirile lor repede schimbătoare… Alex. Ştefănescu a văzut în Norii, cum i se întâmplă să fie mai mereu cu privirea (analizei) rătăcită, ceea ce ea nu este, „o carte greu de clasificat”, însă câteva dintre observaţiile sale sunt sugestive: „În agitatul sfârşit al secolului douăzeci, împins şi înghiontit din toate părţile de oameni grăbiţi, Petru Creţia s-a ocupat cu observarea visătoare şi descrierea norilor. Dacă mai adăugăm că aceasta se petrecea într-o ţară comunistă, în care înălţarea privirii spre cer putea fi considerată o activitate suspectă, avem reprezentarea completă a îndrăznelii lui, nu doar artistice.” (Alex. Ştefănescu, La o nouă lectură, Petru Creţia, România Literară, nr. 47/2003) Reîntâlnirea mea cu gândul la paginile acelei cărţi s-a făcut dincolo de nori. Revelaţia reliefului de aburi al norilor se întregeşte, după ce le-ai contemplat adâncimea cu privirea ridicată, în şansa de ai privi aşa cum priveşti de pe un pisc singuratic o câmpie întinsă. Dincolo de nori e uneori o întindere arctică, uşor ondulată de vânturile fără obstacole, alteori relieful norilor e traversat de văi abisale, alteori priveşti la un superb apus…

„Cerul pare un mare râu care curge domol spre asfinţit ducând cu el spume şi flori, lumini învălmăşie şi plavii de beznă.

*

Nu se vedea nimica viu decât, târându-se pe pietre, umbra albastră a unei lente desfăşurări de nori.

*

Norii trec încet şi lânced peste fundul unei mări care-a secat, peste nisipuri încă nu de tot zvântate, peste alge moarte.

*

Cum fumegă munţii, ca nişte cai de olac osteniţi, şi umplu de ceaţă pragul serii.”

„Fără de nori lumina n-ar avea nici taine, nici şovăieli, nici biruinţe.”

(Norii, eseuri şi însemnări, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1979, ed. def., Bucureşti, Univers enciclopedic, 1996)

(Notă: fotografii aeriene, D. Agachi)

(Imagini foarte frumoase, dincolo de nori, am găsit aici)

Reflectând la rumoarea frumoasă de la vernisajele prilejuite de Laurian 150, din holul de granit al corpului nou al liceului (30 oct. 2009), mi-am spus, de ce nu ? E cât se poate de verosimil, ca spaţiul dintre coloane, cu lumina înălţimii lui neobişnuite, să devină unul al unei permanente galerii de artă, Galeria Laurian, cu atât mai mult cu cât intrarea, oarecum separată, din Bulevardul Eminescu direct pe aleea din „inima verde a Laurianului”, face din acea sală una cât se poate de abordabilă vizitatorilor. Condiţia expunerii: artistul expozant să doneze o lucrare pentru Pinacoteca Laurian. Poate că e o idee care va fi găsită atractivă… E, dacă vreţi, proiectul care să facă legătura între momentele jubiliare… e şansa unei posibile expoziţii retrospective şi colective Laurian – 200. Unde ar fi găzduită colecţia? În sălile de clasă, lângă inimile tinere. Fiecare clasă ar putea căpăta un nume, Horia Paştina, Liviu Suhar, Corneliu Dumitriu, Liliana Grecu, sunt câteva proiecţii la întâmplare…

108_7804L

108_7817L

108_7814L

108_7806S