Tag Archive: blog


Comentariile la textul arta actuala…. imi dau prilejul unei reveniri pe temă. În jocul pieții, arta caută cumva să fie ”ieftină”. Altădată era prețioasă, scumpă, ”elitistă” atunci cînd se adresa snobismului oricărei epoci trecute… Cea actuală e o artă ”pestriță” fără a fi nimic nou sub soare, în toate epocile a fost la fel. Pe la începutul lui februarie am vizitat Musée d’Art ancien (Galeria de artă veche) din Bruxelles (nu e un muzeu separat, ține de Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique). O temă mai puțin cunoscută m-a frapat, deși e una reprezentativă a picturii flamande, temă tradițională să-i spunem, centrul ei de apariție și iradiere fiind Anvers-ul, pe la începutul sec. al XVII-lea. E vorba de tema: Le Cabinet d’amateur, „Kunst Kamers”. Interesant e tocmai bazarul pe care imaginile vechilor colecții și galerii de artă îl surprinde. Adunate laolată și fără o anume idee, tablouri, statui și statuete, cochilii și bijuterii, medalii și hărți, compas și instrumente optice ori medicale, reflectau prin excelență spiritul renascentist. Unele galerii pictate erau ”virtuale”, în sensul de ”imaginare”, pictorul inspirîndu-se și reflectînd prin propria-i oglindă diferitele colecții de pe atunci din Anvers. Le Cabinet d’amateur e, simbolic vorbind, o metaforă a gustului și stării de bine a acelei vremi. ”Faptul care mi se pare cu adevărat îngrozitor – crede Paul Sandu – este că trierea valorilor devine (acum) imposibilă”. De fapt, ca oarecînd, cernerea vine de la sine, pînă atunci spațiile se ”umplu” de artă! În contexte ”minimaliste”, astăzi se acordă doar mai mult spațiu obiectului, nu mai e considerat de bun gust să acoperi pereții din tavan pînă la podea… Ce a rămas din arta epocii la care am făcut referire, dominată de spiritul ei umanist, se vede prin muzee și colecții. Ce va rămîne din arta actuală, din spiritul ei postmodernist ? În oricare artist ”o lume îsi face încercarea”…

(Reproducere după Le cabinet d’amateur de Cornelis van der Geest lors de la Visite des Archiducs, pictură, Willem van Haecht, 1628)

Citesc de mult timp textele scurte ale lui Ioan Usca și mă tot întrebam de ce îmi plac. Mă uit și pe multele comentarii  însoțitoare, în care se spun vrute și nevrute amabile, potrivite și nepotrivite, de multe ori plictisitoare, cărora Vania le răspunde laconic și bine țintit, întotdeauna surprinzător. De fapt, textele lui sînt ”momete și schițe” actuale, sigur, în alt registru.  Cu fin umor și sarcasm, Ioan Usca (auto)explorează vremurile românești pe care le trăim. Personajele și locurile sînt emblematice. Cînd îl ”văd” pe plutonierul major Onici, singurul personaj căruia naratorul îi subliniază falsa calitate, numindu-l mereu domnul cu majusculă, am o strîngere de inimă pentru care, firește, Vania nu are nici o vină, autorul nu poate ”răspunde” pentru ceea ce sînt personajele sale… Cînd îl văd pe Onici înțeleg că de la Caragiale încoace, odată cu statul milițienesc, ”mahalaua” românească s-a schimbat (în) rău de tot!

(Foto D. Agachi, 5.12.2011)


30 august 2008, era într-o sîmbătă, e începutul unui fel de obligație față de mine însumi, aceea de a publica pe acest blog. ”Debutasem” pe blog-ul Elenei (îmi permit să rămîn cu spusele mele într-o anume prețiozitate explicită și, poate, pentru unii enervantă) și de la un timp, pare-se, tot ea a decis că e vremea sa mă exprim într-o ”operetă” proprie, ca o voce ”singulară” care va să zică una, alta, după simțirea și impresia de o clipă… În 3 ani s-au adunat vreo 460 de ”spuse” vrute și nevrute și, adaug acum cu sinceritate, pe cele mai multe le-am uitat. Nu aș fi știut niciodată cîte și mai cîte am spus ”seara tîrziu” sau ”dimineața devreme” (nu-mi amintesc să fi scris pe la prînz), dacă ”platforma”, o contabilă fidelă, nu-mi număra textele. Tocmai astea sînt comode în uitarea de sine, (și) blog-ul, ca și jurnalul, ca și fotografia și mai nou filmulețul. Pentru a uita de mine, uneori scriu. Felul meu de a (mă) uita și a vedea îl transfer cîtorva. Și chestiunea asta cred ca e în mișcare accelerată (nu știu dacă e o evoluție sau mai degrabă contrariul): prin 2008 blog-uiala părea fascinantă. Astăzi e mai la îndemînă face-book-ul. E mai sintetic, te folosești mai puțin și în conținut și în formă. Prietenii nu mai vor cuvinte, timpul scrisorilor lungi și poetice al retoricii fabuloase a trecut, amicii își spun pe scurt 2… 3 vorbe și un like sentimental e transmis! Credeam, pe la începuturi – naiv nemîntuit – că blog-ul e scriitură, e adevărat, într-o formulă mai facilă, mai degrabă interiorizată și cumva intelectualizată. Însă de la un timp mă recunosc în textele de atitudine ale Elenei, calofilia mea e oarecum dizgrațioasă, ca un balet într-o băltoacă. Ea scrie despre mîrlănia cotidiană în care românul dovedește ”expertiză” fără opreliști…
Foto: Andra Agachi, captură din scurta vacanță 2011.

 

De cîteva zile „faţa” blog-ului meu e în schimbare! Iniţiativa si efortul, pentru care îi mulţumesc, sînt ale Elenei. Noua privelişte îmi dă posibilitatea să mă citesc, pe ici pe colo, să-mi amintesc texte sau simple comentarii care mi-au „scăpat”. E acelaşi sentiment de recuperare (a memoriei) pe care îl am, amintindu-mi o întîlnire cu un prieten care s-a întîmplat cîndva, într-un timp indefinit.


Georges de Feure, La Voix de Mal, 1895

… accentele de focalizare, cărora pictorul le-a dat toată atenţia conştientului său, sunt 2, mâna de sprijin şi brăţările pe care, dintr-o lehamite parcă, personajul nu şi le-a mai pus… Însă e surprinzător mai ales gândul artistului de dincolo de conştient, poate, pe care a reuşit să-l redea. Cotul se sprijină pe o pernă, catifelată, moale, de bună condiţie, dar asta înseamnă că femeia e de mult în starea ei imobilă… Ar vrea să înceapă o lungă scrisoare către cineva, o scrisoare care ar fi trebuit trimisă poate demult, de jurnal o fi uitat, aşa cum şi aurul bijuteriilor nu mai înseamnă mare lucru, se gândeşte poate să-şi scrie memoriile, însă nu mai ştie care e începutul (vieţii sale)… Culorile sunt toate ale toamnei, vestimentaţia e intens brună, griurile funeste, înceţoşate, se văd doar la vrejul vegetal, vertical, de lângă tâmplă. Dincolo de tehnică, Voix de Mal e un tablou al condiţiei umane… Vocea profund baudelairiană e a răului interior, a stării de rea întâlnire şi nepotrivită cu tine însuţi. Odată şi odată, întâlnirea asta chiar se produce. Fericiţi cei care nu-i dau atenţia cuvenită şi o ratează.

Mulţumesc Elena!

Interesant…

…. cum m-am abandonat blog-ului!

Your 2010 year in blogging

Happy New Year from WordPress.com! To kick off the year, we’d like to share with you data on how your blog has been doing. Here’s a high level summary of your overall blog health:

Blog-Health-o-Meter Wow

Blog-Health-o-Meter™

We think you did great!

Crunchy numbers

About 3 million people visit the Taj Mahal every year. This blog was viewed about 44,000 times in 2010. If it were the Taj Mahal, it would take about 5 days for that many people to see it.

In 2010, you wrote 163 new posts, growing the total archive of this blog to 398 posts. You uploaded 681 pictures, taking up a total of 361mb. That’s about 2 pictures per day.

Your busiest day of the year was March 11th with 256 views. The most popular post that day was Un gest ludic… de salvare (11.03.10).

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were elenaagachi.wordpress.com, mihaisava.com, ivanuska.wordpress.com, WordPress Dashboard, and andraagachi.wordpress.com.

Some visitors came searching, mostly for victor brauner, horia bernea, peisaje de primavara, gioconda, and dumitru agachi.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010. You can see all of the year’s most-viewed posts and pages in your Site Stats.

1

Un gest ludic… de salvare (11.03.10)March 2010
16 comments

2

Biserica Popăuţi – sinteză şi inovaţie (22.04.09)April 2009

3

Melonul suprarealist November 2008
7 comments

4

Câţiva paşi prin Suceava – peisaje citadine (21.02.09)March 2009
5 comments

5

„Prolog” – (la) câteva reflecţii plastice dintr-o expoziţie… (16.12.09)December 2009
1 comment