Tag Archive: Cer


Eram printr-a IV-a și în acea iarnă cumplită am văzut cum se lipeau îngerii de geamul mic al grajdului cu iesle pentru vreo patru vite. Pe sticla despărțită de lemnul înnegrit se lipiseră unii de alții de ger, înțepeniți printre cristale, cînd lumina se împrăștia dimineața în culori. Încă din toamnă bunicul înconjura prevăzător grajdul cu snopuri în care punea strujenii cei mai înalți, închidea un fel de cazemată aurie, pînă la streașină, iar spicele se mlădiau toată iarna ca o joacă neîntreruptă sub acoperișul gros de stuf, făcut anume să nu pătrundă frigul… Îmi închipuiam și eram trist că îngerii îndurau aceeași arsură lipindu-se de geamul de gheață, cum simțisem eu de cîteva ori, cînd din grabă am uitat să-mi iau mănușa și am pus mîna pe clanță. Palma se încleșta pe mînerul înghețat și odată mama mi-a desprins-o turnînd ceaiul de tei ce încă nu se răcise, nu pot uita cum m-a fript gerul și nici usturimea care ținea cîteva zile….

Cînd se lumina albastru și soarele ar fi curs din streșini dar nu putea de ger ce era, bunicul muta cîțiva snopi din blindajul foșnitor și deschidea ușa cea mare prin care ieșea vioi norul ce ținuse vitelor de cald… Atunci el dispărea învăluit de norul alb, era pufos și umflat ca lînă scărmănată, din care toată iarna trăgea fusul un fir subțire printre degete și niciodată nu-l termina. Iar norul îl purta într-o clipă cine știe pe unde…

(foto, decembrie 2017, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Anunțuri

Cerul cu linii…

Ar părea că e un V trasat de îngeri dar nu e… Pe cerul bruxelez fără nori era doar fum, un fum frumos, desigur, însă intens, greu, fumul drumurilor lumii…

Nu se mai sfârşeşte
Diluviul toamnei
Cade mulţime de zile
Prin umerii lui Noe
Şoimii plonjează printre stoluri vegetale
Învăţând să înoate le creşte o piele
Cu solzi roşii şi galbeni
Peste penele pestrițe
Valuri, valuri izbesc în alba mea corăbioară
În care am salvat cam tot ce se putea,
Din cele create
Ca nu cumva să piară lumea
Odată cu toamna
Nici Creatorul nu-şi mai amintea
Prin ce miracol le plăsmuise,
Galbene, argintii şi brune,
De o arcă a iepurilor nu s-a mai îngrijit nimeni
la potopul ăstei toamne…

(Foto D. Agachi, 29.10.2011, amintindu-mi că stările interioare vin mereu aceleași, însoțite de aceleași cuvinte…)

… aparent fără o cauză explicabilă. M-au preocupat, de cîteva generaţi, tot felul de lucruri lipsite, în fond, de importanţă şi nu am avut ochii deschişi să înţeleg asta. Îmi pare însă că şi îngerii se apropie, cu oarecare lehamite, de post-istorie…

(Botosani, 21.07.2011)

Sigur că lumina, chiar atunci când e un exces de senin, un cer fără nouri cum era astăzi în Iaşi, e mereu alta, praful o înăbuşă destul de repede, în puţine momente se poate vedea puritatea de ecran albastru intens, ca o frescă umedă, abia acoperită de pictor cu ultramarin, misteriosul azurit. Căutam prin oraş reflexele occidentalizării sale, regăsite în doar un secol de arhitectură, din care destul de puţin a rămas, mult a dispărut, iar ce mai respiră e încadrat de faţade anoste, decojite. Lumina de miez de zi generoasă s-a stins însă repede, într-o pastă de aer cenuşiu, umplută de praful oraşului trepidant.

(Clădiri recent restaurate din Iaşi, foto D.A.)

Hotel Traian 

108_17142

108_1716

108_1728

Palatul Cuza

108_1729

108_1732