Vizitînd locuri dintr-un ”jurnal urban”: Parcul Tenbosch

Christopher M. Gérard e bruxellez din tată-n fiu: locuiește în casa pe care a ridicat-o bunicul său. E scriitor, a urmat filologia clasică la ULB. Mi-a făcut plăcere ”patriotică” să aflu, vorbindu-ne, că știe foarte bine literatura autorilor români ce au trăit în exil. Sonoritatea numelui meu i-a amintit de Petre Dumitriu, după care mi-a mărturisit prețuirea lui pentru Vintilă Horia… Îl știe bine pe Goma… Mai degrabă toate astea m-au făcut să vreau să-i citesc ”memoriile” sale citadine. Cartea e jurnalul de vagabondaj printr-un ”oraș personal”, ce are foarte puține în comun cu metropola politică, incertă, care-și schimbă de vreo două generații etniile ce o locuiec. Și paginile sale m-au motivat să caut Parcul Tenbosch, al primelor impresii urbane ale autorului. Din copilărie privește aceiași arbori rari, aduși din China sau Congo… Parcul a aparținut familiei Solvay, industriași dedicați mecenatului, ca alte multe domenii bruxelleze. Cu știință de peisagiști au transformat un povîrniș abrupt într-o ascensiune sinuasă pe alei. Modul cum e plasată o bancă, un lampadar în peisaj lasă loc unei clipe de frumos. Cîndva copilul privea ”Certains jours, une jeune femme passait à cheval…” (Christopher Gérard, Aux Armes de Bruxelles, 2017, Pierre-Guillaume de Roux, Paris)

(foto, 25 decembrie 2017, Parcul Tenbosch, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

citind la gramofon

Una dintre instalațiile din parcul Tournay-Solvay se numește simplu ”gramofonul”… Cîteva pîlnii sînt orientate să primească din plin soarele, dar să lase umbre plăcute și aerisite în partea lor îngustă. Te poți ”folosi” de ele nu numai vizual, e și un loc bun de citit într-o ghemuire confortabilă!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto din 27 august 2017, Parcul Tournay-Solvay din Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Note

Despre răspunsurile pe care le-a încercat Gabriel Liiceanu la întrebarea filosofului De ce? – regi, unii au remarcat că ar fi culmea spuselor la adresa ideii de regalitate, e vorba de regalitatea din România și de momentul dramatic al abdicării. Cîndva am citit acel text cu fiorii tinereții, considerîndu-l exemplar… Sorin Ilieșiu l-a introdus în filmul vizitei regelui din 1992. Textul a apărut și în variantă audio, citit de Liiceanu cu prea multă elocvență și exces de intonație. Acum scriitura îmi pare patetică în cele mai multe dintre frazele sale și nu cred că, subiectiv fiind, schimbarea impresiilor ține de momentele distorsionate din biografia scriitorului. De fapt, în cele mai multe dintre fraze textul e gol.  Rămîn valabile cele cîteva observații despre ceea ce am ajuns! Nu am mai avut nici un chef sa-l aud recitîndu-și ”omagiul”, așa că mulțumesc unui forum oarecare de unde am spicuit (și corectat) un fragment…

”De ce regi?
Cea mai grea vorbă care se poate spune despre un om este: “Nu are nimic sfînt”. Un om care nu mai are nimic sfînt poate face orice și, mai ales, cu el se poate face orice. Asemeni oricărui om, un popor, pentru a nu se destrăma și pentru a nu fi amenințat să dispară din istorie, trebuie sa aibă mereu ceva sfînt.
Un domn, un rege, un monarh există pentru a garanta că un popor poartă în el ceva sfînt. Cînd un popor își pierde suveranul, el întrerupe legătura cu Dumnezeu și pierde ceea ce în chip esențial îl ținea laolaltă. Oamenii care îl alcătuiesc rămăn împreună în virtutea inerției doar, a unui loc geografic și a limbii pe care o vorbesc. Dar legătura dintre ei, care se întemeia pe legătura lor cu divinul, a dispărut. Un asemenea popor își pierde punctul cardinal și el poate fi lesne dezbinat. Un popor căruia i s-a luat regele își pierde fereastra spre cer și posibilitatea de a privi în sus.
“Maiestate” înseamnă “măreție”. În rege, un popor își recunoaște mareția și ultimul om, cel mai umil, privindu-și regele, se transfigurează și primește de el el chipul lui de sărbătoare. Oamenii au nevoie de regi pentru a se recunoaște și în altceva, mai înalt decît ei. Ei au nevoie să comunice și cu altceva decît cu lucrurile de pe pămînt. Regele, ca simbol, este posibilitatea acestei comunicări. Monarhul nu este un stapîn, nu este nici măcar conducător; el este doar garanția înălțării noastre și a legăturii noastre de oameni cu ceva care este mai presus decît noi. Regele este capul întors spre cer al unui popor întreg, ființa noastră adunată laolaltă într-un punct înalt.
Cînd unui popor i se ia suveranul, lui i se ia capul întors către cer. El este decapitat. Poporul român a fost decapitat astfel la 30 decembrie 1947.
Începînd din acea clipă cu noi s-a putut întampla orice. Vorbele noastre și-au pierdut valoarea, cuvîntul dat nu a mai fost ținut. Ne-am pierdut încrederea în noi și ne-am pierdut-o în ceilalți. Ne-am pierdut demnitatea, curajul și speranța. Am putut fi călcați în picioare. Am intrat în imperiul fricii și am uitat ce înseamnă libertatea. Am devenit lași, grosolani și răi. Nu am mai avut în noi nimic sfînt. (…)”

Gabriel Liiceanu, în vol. Apel către lichele, Ed. Humanitas, 1992

Momentul de recitire…

În multe locuri din Pateric, cineva îi cere unui „bătrîn” să-i spună un „cuvînt”. Doritorului i se povesteşte cite o istorioară, cu scopul de a-l întări în credinţă! Nu într-un cuvînt ci într-o superbă, rafinată, profund actuală „mărturisire”, Nicolae Steinhartd dezvoltă „crezul (său) ortodox”! Un crez ce evocă adînca (să nu-i spun „înalta”) teologie a lui Steinhartd, o mărturisire umană, caldă, intelectuală. Referinţele dragi lui aparţin nu „marii tradiţii”, excesiv amintită astăzi ca un certificat de adevăr, ci marii culturi! O mărturisire pentru mulţi, chiar şi pentru cei care văd în Dumnezeu administratorul de serviciu al „treburilor noastre lumeşti”! Un îndemn la „dreapta credinţă” şi pentru cei care au ceva cu adevărat nobil în ei şi care se vor fi regăsind în ruga de a le fi „nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile”! Ce greutate aduce acest cuvînt, „onorabile”!

Textul e aici! Consider publicarea lui un gest „onorabil”, pentru care autorul blogului, Alin Gavreliuc merita felicitări!

(Foto: o reprezentare a Sfintei Treimi în viziunea zugravilor Mănăstirii Moldoviţa, faţada sudică)

Relieful norilor (19.12.09)

E seară, e iarnă, e Decembre şi urmez îndemnul bacovian, „Te uită cum ninge decembre… / Nu râde… (îmi spun) citeşte nainte” şi răsfoiesc prin textele lui Cristian Bădiliţă, câteva poezii, câteva notaţii de jurnal… Rămân cu gândurile într-o zare interioară înserată. Scrisul, el poate fi terapeutic… „Chiar dacă te-ai risipi în zeci de lucruri peste zi (sau tocmai de aceea), o pagină scrisă la sfîrşitul ei adună totul într-un sens, într-o împlinire, oricît de provizorie. Să scrii pur şi simplu. Să te eliberezi de o tensiune psihică, de un dor sau, mai terestru, de un simplu of.
Tot ce-ai făptuit sau n-ai făptuit peste zi se încheagă nu în idei clare, perfect conturate, ci mai degrabă în stări confuze, necristalizate. Scrisul, un act pe jumătate inconştient.” (Manual de cultură interioară pentru barbari exteriori [1989-1993], în Nodul Gordian, ediţia a III-a, Ed. Curtea Veche)… Ce mai e de spus, poate un simplu (şi abisal) of. O altă secvenţă, de fapt consistenţa afirmaţiei, m-a făcut să-mi ridic privirea din textul lui Bădiliţă şi să mă las purtat de amintirea tot mai rarefiată, tot mai alburie.  „Norii lui Petru Creţia — în care Dumnezeu nu este numit, cred, niciodată — mi se pare o carte de o sută de ori mai religioasă decît orice manual de dogmatică, în care Dumnezeu este pomenit, invocat, „citat” la tot pasul.” (C.B., Id.) Am citit surprinzătoarea carte a lui Creţia la câţiva ani după ce apăruse (1979), la vârsta la care îmi pare că a fost chiar nimerită o astfel de lectură poem – jurnal – reverie – revelaţie – eseu. A fost oglinda – „Oglinzile vor oglindi atâtea lucruri după moartea noastră, mereu credincioase şi limpezi, şi mereu uitând” spunea însuşi Creţia (Oglinzile, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993) – în care am privit nu pentru a (mă) reflecta ci pentru a imagina cu propriul spirit… Cine e mai romantic, distras şi însingurat cu putinţă, decât privitorul la nouri, privind nu (numai) spre cer ci în paginile unei cărţi… Mi s-a întâmplat ca în una din zilele în care citeam să fie un cer albastru cu nouri, nu mulţi, care se adunau, se îndepărtau unii de alţii, în alcătuiri mitologice albe, strălucitoare, cum în puţine zile se văd astfel de nouri într-o vară  şi tocmai atunci pagina cărţii întreba, pe ipoteticul cititor, dacă şi-a luat un astfel de răgaz pentru sine… pentru nouri, pentru contemplaţie şi pace… Am ridicat atunci privirea şi am continuat că citesc norii în alcătuirile lor repede schimbătoare… Alex. Ştefănescu a văzut în Norii, cum i se întâmplă să fie mai mereu cu privirea (analizei) rătăcită, ceea ce ea nu este, „o carte greu de clasificat”, însă câteva dintre observaţiile sale sunt sugestive: „În agitatul sfârşit al secolului douăzeci, împins şi înghiontit din toate părţile de oameni grăbiţi, Petru Creţia s-a ocupat cu observarea visătoare şi descrierea norilor. Dacă mai adăugăm că aceasta se petrecea într-o ţară comunistă, în care înălţarea privirii spre cer putea fi considerată o activitate suspectă, avem reprezentarea completă a îndrăznelii lui, nu doar artistice.” (Alex. Ştefănescu, La o nouă lectură, Petru Creţia, România Literară, nr. 47/2003) Reîntâlnirea mea cu gândul la paginile acelei cărţi s-a făcut dincolo de nori. Revelaţia reliefului de aburi al norilor se întregeşte, după ce le-ai contemplat adâncimea cu privirea ridicată, în şansa de ai privi aşa cum priveşti de pe un pisc singuratic o câmpie întinsă. Dincolo de nori e uneori o întindere arctică, uşor ondulată de vânturile fără obstacole, alteori relieful norilor e traversat de văi abisale, alteori priveşti la un superb apus…

„Cerul pare un mare râu care curge domol spre asfinţit ducând cu el spume şi flori, lumini învălmăşie şi plavii de beznă.

*

Nu se vedea nimica viu decât, târându-se pe pietre, umbra albastră a unei lente desfăşurări de nori.

*

Norii trec încet şi lânced peste fundul unei mări care-a secat, peste nisipuri încă nu de tot zvântate, peste alge moarte.

*

Cum fumegă munţii, ca nişte cai de olac osteniţi, şi umplu de ceaţă pragul serii.”

„Fără de nori lumina n-ar avea nici taine, nici şovăieli, nici biruinţe.”

(Norii, eseuri şi însemnări, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1979, ed. def., Bucureşti, Univers enciclopedic, 1996)

(Notă: fotografii aeriene, D. Agachi)

(Imagini foarte frumoase, dincolo de nori, am găsit aici)