Tag Archive: Nori


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Momentul de ceață revine la fiecare 20 de minute în grădina labirintică a Castelului Roeulx (Château du Roeulx). Mai ales într-o zi cu un senin pictat de Magritte, cu nouri tot născîndu-se pe cer, efectul artezienii cu pulbere fină de apă e și ludic și euforic… Expoziția cu tema norilor (reflectări în suprarealism și postmodern) e organizată în cadrul ”Mons, capitală culturală europeană 2015”! (”Exposition Clouds – Château du Roeulx”).

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

IMG_8680w

(Foto 16 august 2015. Fotografiile și textele publicate pe blog sînt sub incidența legii drepturilor de autor. Orice reproducere nu este posibilă fără acordul autorului, D.A.)

Publicitate

Seara se lasă cu nouri
Jucăuși pe linia de tramvai
Umblu și număr tihna traverselor
Mersul mașinăriei infernale
Coborîse în tălpi
Nu te-am așteptat… erai
Plecată pe lună
Să iei lumină de dincolo
Pentru un gînd rătăcit
Am înțeles cum au secat izvoarele
Oprind la prima
Luceau cîteva flame în aer
Și sub picioare nourașii umezi
Așa plutire mai rar, mi-am spus, parcă au căzut
În abis ghetele ude,
Nu o să treacă mult și singurătatea alergătorului
Se va sfîrși
Așa e jocul…

(Foto D. Agachi, Inimi în Grand Place din Bruxells, aprilie 2012; nu e un trucaj, pluteau inimi, vîntul le ridica dintre pavele!)

E seară, e iarnă, e Decembre şi urmez îndemnul bacovian, „Te uită cum ninge decembre… / Nu râde… (îmi spun) citeşte nainte” şi răsfoiesc prin textele lui Cristian Bădiliţă, câteva poezii, câteva notaţii de jurnal… Rămân cu gândurile într-o zare interioară înserată. Scrisul, el poate fi terapeutic… „Chiar dacă te-ai risipi în zeci de lucruri peste zi (sau tocmai de aceea), o pagină scrisă la sfîrşitul ei adună totul într-un sens, într-o împlinire, oricît de provizorie. Să scrii pur şi simplu. Să te eliberezi de o tensiune psihică, de un dor sau, mai terestru, de un simplu of.
Tot ce-ai făptuit sau n-ai făptuit peste zi se încheagă nu în idei clare, perfect conturate, ci mai degrabă în stări confuze, necristalizate. Scrisul, un act pe jumătate inconştient.” (Manual de cultură interioară pentru barbari exteriori [1989-1993], în Nodul Gordian, ediţia a III-a, Ed. Curtea Veche)… Ce mai e de spus, poate un simplu (şi abisal) of. O altă secvenţă, de fapt consistenţa afirmaţiei, m-a făcut să-mi ridic privirea din textul lui Bădiliţă şi să mă las purtat de amintirea tot mai rarefiată, tot mai alburie.  „Norii lui Petru Creţia — în care Dumnezeu nu este numit, cred, niciodată — mi se pare o carte de o sută de ori mai religioasă decît orice manual de dogmatică, în care Dumnezeu este pomenit, invocat, „citat” la tot pasul.” (C.B., Id.) Am citit surprinzătoarea carte a lui Creţia la câţiva ani după ce apăruse (1979), la vârsta la care îmi pare că a fost chiar nimerită o astfel de lectură poem – jurnal – reverie – revelaţie – eseu. A fost oglinda – „Oglinzile vor oglindi atâtea lucruri după moartea noastră, mereu credincioase şi limpezi, şi mereu uitând” spunea însuşi Creţia (Oglinzile, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993) – în care am privit nu pentru a (mă) reflecta ci pentru a imagina cu propriul spirit… Cine e mai romantic, distras şi însingurat cu putinţă, decât privitorul la nouri, privind nu (numai) spre cer ci în paginile unei cărţi… Mi s-a întâmplat ca în una din zilele în care citeam să fie un cer albastru cu nouri, nu mulţi, care se adunau, se îndepărtau unii de alţii, în alcătuiri mitologice albe, strălucitoare, cum în puţine zile se văd astfel de nouri într-o vară  şi tocmai atunci pagina cărţii întreba, pe ipoteticul cititor, dacă şi-a luat un astfel de răgaz pentru sine… pentru nouri, pentru contemplaţie şi pace… Am ridicat atunci privirea şi am continuat că citesc norii în alcătuirile lor repede schimbătoare… Alex. Ştefănescu a văzut în Norii, cum i se întâmplă să fie mai mereu cu privirea (analizei) rătăcită, ceea ce ea nu este, „o carte greu de clasificat”, însă câteva dintre observaţiile sale sunt sugestive: „În agitatul sfârşit al secolului douăzeci, împins şi înghiontit din toate părţile de oameni grăbiţi, Petru Creţia s-a ocupat cu observarea visătoare şi descrierea norilor. Dacă mai adăugăm că aceasta se petrecea într-o ţară comunistă, în care înălţarea privirii spre cer putea fi considerată o activitate suspectă, avem reprezentarea completă a îndrăznelii lui, nu doar artistice.” (Alex. Ştefănescu, La o nouă lectură, Petru Creţia, România Literară, nr. 47/2003) Reîntâlnirea mea cu gândul la paginile acelei cărţi s-a făcut dincolo de nori. Revelaţia reliefului de aburi al norilor se întregeşte, după ce le-ai contemplat adâncimea cu privirea ridicată, în şansa de ai privi aşa cum priveşti de pe un pisc singuratic o câmpie întinsă. Dincolo de nori e uneori o întindere arctică, uşor ondulată de vânturile fără obstacole, alteori relieful norilor e traversat de văi abisale, alteori priveşti la un superb apus…

„Cerul pare un mare râu care curge domol spre asfinţit ducând cu el spume şi flori, lumini învălmăşie şi plavii de beznă.

*

Nu se vedea nimica viu decât, târându-se pe pietre, umbra albastră a unei lente desfăşurări de nori.

*

Norii trec încet şi lânced peste fundul unei mări care-a secat, peste nisipuri încă nu de tot zvântate, peste alge moarte.

*

Cum fumegă munţii, ca nişte cai de olac osteniţi, şi umplu de ceaţă pragul serii.”

„Fără de nori lumina n-ar avea nici taine, nici şovăieli, nici biruinţe.”

(Norii, eseuri şi însemnări, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1979, ed. def., Bucureşti, Univers enciclopedic, 1996)

(Notă: fotografii aeriene, D. Agachi)

(Imagini foarte frumoase, dincolo de nori, am găsit aici)

Norii (14.10.09)

Uneori vreau să-mi amintesc impresiile trăite la aceeaşi dată din calendar, cu un an în urmă, spre exemplu. Convenienţele m-au făcut să cred, aşa se şi spune de altfel, că de la un timp totul e rutină, repetiţie… Însă notaţiile din jurnal arată că nu, nu e deloc aşa… Altă vreme, altă stare, altă vârstă sau pur şi simplu s-a petrecut un anume altceva… Nu mi-am propus să ţin cu metodă un jurnal meteo al locului în care mă aflu, însă constat că tocmai notaţiile de meteorologie subiectivă îmi readuc stări uitate, cum i se întâmplă unui pictor privind o eboşă veche. 13. oct. 09: Iaşul îmi pare lichid, topit sub diluviu. Volumele au devenit păstoase şi alunecă mişcate de ştergătorul de parbriz. Priveam printr-o perdea de apă, sub un cer plumburiu căzut spre pământ. Trimiterea la Bacovia e facilă însă imposibil de evitat, el a dat imaginea lirică a unei astfel de ploi. Pe la amiază s-a auzit de 2 ori tunetul şi a început să curgă. În maşină ascultam muzică de pian şi picuri grei pe capotă. Simţeam o izolare ca sub duş, unul aspru, lung, purificator…

108_707914. oct.: Încerc să fac o baie de mulţime la sărbătoarea Sfintei Parascheva. Şuvoaiele de lume au ceva din acvaticul şuvoaielor ploii de ieri. Sărbătoarea e cenuşie. Trec pe lângă mine grupuri de călugăriţe ce par a trăi pe o vreme senină.

108_7097a