Tag Archive: Petru Cretia


Într-o relatare despre un sat atemporal, în care doar roțile căruțelor au fost schimbate cu unele din cauciuc, Elena a surprins o amintire a unei femei: ”nu am să uit niciodată poezia O, mamă! Au trecut atâția ani de când am terminat școala, tot nu pot să o uit…” De fapt, pentru cei mai mulți Eminescu înseamnă puține cîteva poezii frumoase. Restul e dezbatere intelectuală, că de fapt Eminescu e un mit, că și demitizările sînt necesare, că esențială e întoarcerea la operă… Mofturi! Satul pe care l-au vizitat cîțiva pe 14 ianuarie a primit, pe vremea comunismului, un nume, Mihai Eminescu, altele au fost botezate Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu… Satele sau măcar nemarginile lor sînt ale lui Eminescu, așa cum ar fi rămas și Ipoteștii, dacă nu era prea aproape de Botoșani și dacă nu era creată acolo ”instituția” Eminescu… Petru Creția imagina Ipoteștii ca pe un loc special, atîta tot. Pentru profesorul Dumitru Irimia asta și era. Însă altfel, nebunește, se întîmplă cînd ”vin” instituțile, spiritul fuge spre a se regăsi unde-i place, unde zărește o geană de libertate, nu se lasă ”amplificat”, el nu vrea deloc să se audă la microfon… Bunicului meu, îmi amintesc, îi plăcea mai degrabă Coșbuc. Așa simțea el, era țăran. Poate că învățase la școala primară cîteva poezii pentru ”serbare”, însă după vreo 60 de ani încă le recita fără greșeală, într-un fel mai ritmat, fără pauze studiate și oftaturi subînțelese, melancolia săteanului e spre adînc nu spre afară, el spunea versurile așa cum se mai aude cîte un bătrîn îngînînd o baladă. Să nu ne amăgim cu ambîțuri subțiri, germanul de rînd nu e un cititor de Hölderlin, cînd nu se uită la TV adoarme cu ziarul… Asta nu suie nici nu coboară ”cultura germană”. Cum nu i se întîmplă nici celei române, dacă foarte puțini își amintesc de Eminescu, iar și mai puțini că din 2010 15 ianuarie e o ”instituție” legală, iaca ”ziua culturii naționale”! La ce o fi folosind acea lege, dacă era despre văruit copacii mai înțelegeam, era ca într-un vers al lui Topîrceanu… Însă cîteva poezii frumoase lăsate în cartea de citire îi vor face pe unii să-și spună pentru ei, ”Trecut-au anii…”

”Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri –
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!”

Îmi aduc aminte de o seară specială la Ipotești, seară de vară cred că era, la un pahar de vin cu Petru Creția și Valentin Coșereanu… Vorbea despre ceea ce el visa și probabil o spunea cu multe prilejuri, o proiecție pentru Ipotești…. Am regăsit cu emoție un film în care Petru Creția descrie acea utopie! E proba distanței dintre viziune și ”instituție”.


(Foto Elena Agachi, Sat, 14.01.2012)

Publicitate

Lăsînd grădina în urmă, răstălmăcind în joacă hașura brazdei peste cîmpuri, îmi spuneam că norii, încărcați de luminile ambigue ale suprapunerii lor din înalt, capătă identitatea locului în care se oglindesc. În așezarea lor rotitoare, norii au mereu ceva tainic, chiar și atunci cînd pictorul îi abandonează într-o atemporală pînză supradimensionată. Norii orizontului meu sînt unice brazde pe cer, perechi asimetrice ale celor de pe pămînt.

”Astăzi cerul era între dealuri atît de frumos cît nu se poate spune și-atît de fără timp că te-ai gîndit la ziua cînd multe nu vor fi cum sînt acum și cu ce ochi vei privi în imperialul albastru celest plutirea scînteietoare a norilor ce par zăpezi ușoare, reci, curate, nemișcate sau purtate de vînt, în focul verii, ca într-o altă lume, văzută printr-un zid de cristal și din care nu vine nici un sunet, nici un parfum, nici un semn.” (P. 132 – 133)

”Lumina unor nori trece ușoară prin cununa arborilor grei și muți, și lină trece prin cununa arborilor grei și muți cînd amintirea, cînd uitarea. Neiertătoare este doar durerea veche, grea  și mută adunată în atîția morți, pe care dulcile cuvinte poate îi rănesc ca o trădare și care poate tot mai așteaptă ceva sub colerica regiune a stelelor.” (p. 138)

”Nori vor mai fi mereu, dar aceia despre care scrie aici au trecut pentru totdeauna, nu vor mai fi niciodată, cuvintele acestea sînt legate de eternul efemer, spulberate în trecutul irecuperabil, rătăcite într-o țară fără întoarcere și fără urme, în lumea trecutului deplin.” (p. 131)

(Petru Creția, Norii, Cartea Românească, 1979)

(Foto D. Agachi, dealuri la Smîrdan, jud. Botoșani, 18.12.2011)

E seară, e iarnă, e Decembre şi urmez îndemnul bacovian, „Te uită cum ninge decembre… / Nu râde… (îmi spun) citeşte nainte” şi răsfoiesc prin textele lui Cristian Bădiliţă, câteva poezii, câteva notaţii de jurnal… Rămân cu gândurile într-o zare interioară înserată. Scrisul, el poate fi terapeutic… „Chiar dacă te-ai risipi în zeci de lucruri peste zi (sau tocmai de aceea), o pagină scrisă la sfîrşitul ei adună totul într-un sens, într-o împlinire, oricît de provizorie. Să scrii pur şi simplu. Să te eliberezi de o tensiune psihică, de un dor sau, mai terestru, de un simplu of.
Tot ce-ai făptuit sau n-ai făptuit peste zi se încheagă nu în idei clare, perfect conturate, ci mai degrabă în stări confuze, necristalizate. Scrisul, un act pe jumătate inconştient.” (Manual de cultură interioară pentru barbari exteriori [1989-1993], în Nodul Gordian, ediţia a III-a, Ed. Curtea Veche)… Ce mai e de spus, poate un simplu (şi abisal) of. O altă secvenţă, de fapt consistenţa afirmaţiei, m-a făcut să-mi ridic privirea din textul lui Bădiliţă şi să mă las purtat de amintirea tot mai rarefiată, tot mai alburie.  „Norii lui Petru Creţia — în care Dumnezeu nu este numit, cred, niciodată — mi se pare o carte de o sută de ori mai religioasă decît orice manual de dogmatică, în care Dumnezeu este pomenit, invocat, „citat” la tot pasul.” (C.B., Id.) Am citit surprinzătoarea carte a lui Creţia la câţiva ani după ce apăruse (1979), la vârsta la care îmi pare că a fost chiar nimerită o astfel de lectură poem – jurnal – reverie – revelaţie – eseu. A fost oglinda – „Oglinzile vor oglindi atâtea lucruri după moartea noastră, mereu credincioase şi limpezi, şi mereu uitând” spunea însuşi Creţia (Oglinzile, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993) – în care am privit nu pentru a (mă) reflecta ci pentru a imagina cu propriul spirit… Cine e mai romantic, distras şi însingurat cu putinţă, decât privitorul la nouri, privind nu (numai) spre cer ci în paginile unei cărţi… Mi s-a întâmplat ca în una din zilele în care citeam să fie un cer albastru cu nouri, nu mulţi, care se adunau, se îndepărtau unii de alţii, în alcătuiri mitologice albe, strălucitoare, cum în puţine zile se văd astfel de nouri într-o vară  şi tocmai atunci pagina cărţii întreba, pe ipoteticul cititor, dacă şi-a luat un astfel de răgaz pentru sine… pentru nouri, pentru contemplaţie şi pace… Am ridicat atunci privirea şi am continuat că citesc norii în alcătuirile lor repede schimbătoare… Alex. Ştefănescu a văzut în Norii, cum i se întâmplă să fie mai mereu cu privirea (analizei) rătăcită, ceea ce ea nu este, „o carte greu de clasificat”, însă câteva dintre observaţiile sale sunt sugestive: „În agitatul sfârşit al secolului douăzeci, împins şi înghiontit din toate părţile de oameni grăbiţi, Petru Creţia s-a ocupat cu observarea visătoare şi descrierea norilor. Dacă mai adăugăm că aceasta se petrecea într-o ţară comunistă, în care înălţarea privirii spre cer putea fi considerată o activitate suspectă, avem reprezentarea completă a îndrăznelii lui, nu doar artistice.” (Alex. Ştefănescu, La o nouă lectură, Petru Creţia, România Literară, nr. 47/2003) Reîntâlnirea mea cu gândul la paginile acelei cărţi s-a făcut dincolo de nori. Revelaţia reliefului de aburi al norilor se întregeşte, după ce le-ai contemplat adâncimea cu privirea ridicată, în şansa de ai privi aşa cum priveşti de pe un pisc singuratic o câmpie întinsă. Dincolo de nori e uneori o întindere arctică, uşor ondulată de vânturile fără obstacole, alteori relieful norilor e traversat de văi abisale, alteori priveşti la un superb apus…

„Cerul pare un mare râu care curge domol spre asfinţit ducând cu el spume şi flori, lumini învălmăşie şi plavii de beznă.

*

Nu se vedea nimica viu decât, târându-se pe pietre, umbra albastră a unei lente desfăşurări de nori.

*

Norii trec încet şi lânced peste fundul unei mări care-a secat, peste nisipuri încă nu de tot zvântate, peste alge moarte.

*

Cum fumegă munţii, ca nişte cai de olac osteniţi, şi umplu de ceaţă pragul serii.”

„Fără de nori lumina n-ar avea nici taine, nici şovăieli, nici biruinţe.”

(Norii, eseuri şi însemnări, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1979, ed. def., Bucureşti, Univers enciclopedic, 1996)

(Notă: fotografii aeriene, D. Agachi)

(Imagini foarte frumoase, dincolo de nori, am găsit aici)