Christopher M. Gérard e bruxellez din tată-n fiu: locuiește în casa pe care a ridicat-o bunicul său. E scriitor, a urmat filologia clasică la ULB. Mi-a făcut plăcere ”patriotică” să aflu, vorbindu-ne, că știe foarte bine literatura autorilor români ce au trăit în exil. Sonoritatea numelui meu i-a amintit de Petre Dumitriu, după care mi-a mărturisit prețuirea lui pentru Vintilă Horia… Îl știe bine pe Goma… Mai degrabă toate astea m-au făcut să vreau să-i citesc ”memoriile” sale citadine. Cartea e jurnalul de vagabondaj printr-un ”oraș personal”, ce are foarte puține în comun cu metropola politică, incertă, care-și schimbă de vreo două generații etniile ce o locuiec. Și paginile sale m-au motivat să caut Parcul Tenbosch, al primelor impresii urbane ale autorului. Din copilărie privește aceiași arbori rari, aduși din China sau Congo… Parcul a aparținut familiei Solvay, industriași dedicați mecenatului, ca alte multe domenii bruxelleze. Cu știință de peisagiști au transformat un povîrniș abrupt într-o ascensiune sinuasă pe alei. Modul cum e plasată o bancă, un lampadar în peisaj lasă loc unei clipe de frumos. Cîndva copilul privea ”Certains jours, une jeune femme passait à cheval…” (Christopher Gérard, Aux Armes de Bruxelles, 2017, Pierre-Guillaume de Roux, Paris)

(foto, 25 decembrie 2017, Parcul Tenbosch, Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Reclame