Valsul luminii cu norii

Mai bine de două săptămîni, soare și stele nu s-au văzut de cei cîțiva km de nori ce ne-au acoperit. A venit însă și ziua în care lumina și-a purtat mătasea de gală, uneori, iar albastrul a fost prea intens, alteori… Fotografiile sînt din Anvers, cele mai multe de pe terasa belvedere a unui model contemporan în materie de gîndire și expunere muzeistică, MAS.

Turnul Catedralei din Anvers, o grandioasă operă de artă gotică. Turnul din dreapta n-a mai fost ridicat și poate că e mai bine așa, 2 astfel de piscuri ar fi fost pre mult!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto, 28 decembrie 2017, Anvers; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Middelheim

Parcul Middelheim din Anvers e cel mai izbutit muzeu de statui! Nici un spațiu contruit nu poate înlocui labirintul vegetal, verde vara, golaș iarna, în care sînt aciuate statuile la înlțimea omului care le privește în trecere… Ele capătă mirosuri, anotimpuri, umezeală și arșiță după cum bate vîntul și umbresc norii. Totul a început în 1950, cînd orașul a organizat o expoziție internațională de sculptură ”en plein air” și de atunci parcul e locuit de statui. Ideea a prins, încît statui de Rodin și de alți sculptori de geniu, Alberto Giacometti, Jean Arp, Rik Wouters, Henry Moore, Juan Muñoz, Carl Andre, Panamarenko, Franz West, Erwin Wurm, vorbes despre lume. Muzeul are acum, spun enciclopediile, vreo 400 de statui și 215 sînt expuse în permanență… L-am întălnit și pe ”titanicul” Balzac, așa cum l-a modelat Rodin. Văzusem statuia la început de iunie în expoziția centenară de la Paris, lucrată în ipsos. În parcul din Anvers se află opera în bronz, ”titanică” sub încoronarea frunzelor! Cînd mă plimbam pe alei cei mai mulți vorbeau despre artă și, credeți-mă, știau ce spun…

(fotografii din 30 septembrie 2017, Muzeul Middelheim, Anvers; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Retrasul

Privește oamenii ca un naiv și te-ai aștepta să-i placă, așa cum surîde! Cîte o zi liberă le adaugă timp celor mai mulți, atunci își amintește fiecare chip și se amuză. Unii îl salută, pare că și micile excese sînt frumoase. E un scaun pregătit, unul vechi, nu mai e la modă, nici prea confortabil. Însă ar fi util pentru lăsat o vorbă în natură, un gînd deștept ar face bine copacilor. Nu se așează prea mulți, mai și plouă. Uneori se oprește cineva, atunci cînd e cel mai trist… Mă și mir de ce tocmai cei mai triști se așează, cînd ar putea căuta un loc în care să fie singuri… Nici singurătatea să nu fie cel mai bun lucru?….

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(fotografie din 30 septembrie 2017, Muzeul Middelheim, Anvers; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Inelul cu marele diamant din Anvers…

Atît de mult o prețuiesc cei din Anvers pe arhitecta irakiană și de geniu Zaha Hadid, încît spațiul urban în care și-a plasat opera îi poartă acum numele, Zaha Hadidplein. Au și de ce, le-a lăsat ultima ei creație înainte de a muri. Noul sediu al administrației portuare din Anvers e un melanj ”cristalin”. Peste vechea și impozantă cazarmă a pompierilor portului, clasică, simetrică, ritmică, arhitecta a imaginat o bijuterie arhitecturală la propriu! Participînd la concursul de arhitectură, un alt arhitect a propus peste fosta cazarmă un (supradimensionat) container. Și, în fond, ce altceva poate fi mai propriu, simbolostic vorbind, pentru tevatura portuară de astăzi, decît un container! Numai că arhitecta Zaha Hadid și-a dus creația într-o poveste mai subtilă, reușind, prin ”fantezia” ei, să vorbească nu despre un port oarecare ci despre Anvers: ea a prins cazarma veche într-o ”montură” nouă, înconjurînd-o cu un inel din beton alb, masiv, în care sclipește un diamant ca o arcă. Anvers-ul este unul dintre marile centre ale finisării diamantelor, e lume portuară, a fost plin de corăbii și e plin de vapoare, dar e și altceva ascuns în atelierele ermetice… Am făcut fotografiile pe ploaia cotidiană din Anvers. Sper ca ele să să fi surprins, măcar în mică parte, povestea geometrică…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(fotografii din 30 septembrie 2017, Anvers; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Dracula semănător

Într-un peisaj pictat pe la jumătatea secolului al XVI-lea de Jacob Grimmer, un flamand din Anvers, e surprinsă o scenă insolită. Altfel, peisajul rural e cît se poate de actual, casele și-au păstrat pînă astăzi arhitectura, în zare e un pod impozant, biserica e aceeași, doar costumele personajelor sînt altele… Printre cele două, trei ”scenete” rurale care se petrec în peisaj, în planul apropiat al tabloului, fără a atrage imediat privirea ”ocupată” să înțeleagă ansamblul și verdele plăcut al primăvării, un personaj hîd și translucid seamănă însoțit de cîteva păsări oportuniste (cum i se întămplă oricărui semănător)…. E clar că lucrează în locul perechii de săteni ce doarme pe margine fără habar.
Asta mi-a amintit de o poveste a lui Creangă, în care un diavol mai mărunt în ierarhie a fost trimis să presteze pentru cel care l-a omenit, lăsînd în natură un boț din mămăliga ce-i prisosise. Și diavolul a fost un lucrător fidel și isteț… Oarecînd l-o fi omenit săteanul din tablou pe dracul care seamănă în locul său. Sau poate că Necuratul doar a prins momentul de somn (al rațiunii) și se grăbește semănînd dracu știe ce, de s-or cruci bieții săteni cînd or vedea, la vremea culesului, roadele semănăturii……..
(BRAFA 2017, tablou expus de ”Galerie Florence de Voldere”, Paris)