Tag Archive: postmodernism


Prima impresie amuzantă a fost să-l numesc… ”moșul gînditor!” Pastișa după Rodin e cît se poate de vizibilă și asumată postmodern de sculptor. Dar nu e amuzant, cum ar părea! Gînditorul roșu al acelui sculptor (al cărui nume nu am reușit să-l văd pe undeva) e ”conectat” cu antene psihedelice la timpul (fovist) pe care-l trăim. Dincolo de masculinitatea afișată, el e un alienat…
(foto, 25 decembrie 2017, ”Gînditorul” din Parcul VUB, latura neerlandofonă a Université libre de Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA


Arhitectura olandeză – ca de oriunde, astăzi – încearcă să scape de formele tradiționale și, aș spune, de orice identitate… Orașele olandeze sînt pline de prisme și cuburi, turnuri simpliste, uneori frumoase. Și, totuși, cînd o vibrație rămîne, arhitectura e salvată de cîte o idee. Arhitectura lui Nemo e creația lui Renzo Piano, cel care a proiectat și insolitul Centre Georges-Pompidou, cu tuburile sale colorate… (foto 10.04.2014)

De cîțiva ani, la început de octombrie e un fel de nocturnă populară de toamnă. Se va petrece mîine noapte, după un program plin de instalatori și instalații, de proiectanți și proiecții cu lasere… Însă pitorescă rămîne atitudinea dezinhibată a belgianului din stradă, care face din toate un spectacol pentru privitorul exotic. Spiritul acestei stări ușor halucinate e, desigur, ”suprarealist”.

(Sursa imaginilor din 2011, aici)

Am aflat întîmplător de un fel de, să-i spun neaoș, tîrg al galeriilor de artă actuală la Bruxelles. Între 9 – 12 februarie e l’Affordable Art Fair. Sînt expuse tone de artă plastică, mă rog, cîteva tiruri. Ca orice este supraproducție și arta actuală, de o diversitate care a depășit orice conveniențe, aproape că plictisește, în fine, se golește de sens iar sensul e conținutul însuși al artei… Cine se așteptă să scormonesc printre cuvinte după melanjul rebarbativ și evanescanța impresiei de frumos obnubilat de o materialitate frustă, mai are de așteptat. M-am plictisit de etichete, de vorbe-n vînt. Da, ascultam, acolo printre galerii, o conferiță a unei esteticiene titrate: vorbe și iar vorbe, sigur că un oval într-o gravură trimite la memoria artistului răvășită de insatisfacție sau de o maternitate sufocantă, dacă a fost prea multă, ori generatoare de angoase ale solitudinii dacă, din contră, a lipsit… ș.a.m.d. cu ilustrații la obiect. Personal m-am lăsat furat de relații, la asta m-am uitat prin galerii. Relația obiectului cu privitorul e una interesantă, dar și corespondențele dintre lucrările atît de diverse. Vorbeam de tone de artă: sînt galerii axate pe arta mongolă, georgiană… vietnameză… am văzut o pictoriță unguroaică din Budapesta, o rusoaică sau ucraineană premiată la Bienala de la Veneția 2011 și pînze ale alteia de numai 14 ani, dar nici o lucrare a vreunui român.

(Foto D. Agachi, Bruxelles, 10.02.2012)

După stările abisale prin care sufletul mi-a fost purtat şi gîndul cutremurat în seara de 28 mai 2011, e rău să mai adaug cuvinte propriei mele fiinţe (în încercarea de a le spune altora). În montarea lui Roger Waters, The Wall nu e un concert, e un spectacol total, e spectacol-imagine (!), e un musical negru! Greu de griuri, de negru şi sînge e zidul care prea repede, ca orice stare nefastă, se clădeşte cu fiecare dintre noi pe lumea asta! Am selectat cîteva secvenţe filmate, însă spectacolul nu s-a văzut aşa, imaginile luate de aproape îl trădează. Dacă e ceva colateral care m-a impresionat, a fost tocmai discreţia protagonistului. Ecranul pe care se proiectează chipul artistului, ca la mai toate concertele, a lipsit. Sub presiunea teribilă, obsesivă, a imaginilor-mesaj prin care zidul ne strivea cu obişnuita lui înălţime, Roger Waters era un pitic balerin. Doar cu un binoclu de mare putere i-am văzut, din cînd în cînd, durerea autentică, trăirea exteriorizată ca a unui mare actor. Însă nici asta nu conta. Rămîne doar zădărnicia lovirii zidului, tragica strivire a pumnilor lui Waters pe un sarcofag gol.


(Înclin să cred că spectacolul e mereu recreat, pe acelaşi suport al muzicii.)

(Foto Andra, 28.05.2011, The Wall)