Arta de a nu uita

Clădirile abației Maredret sînt impozante, însă venind pe aleea atît de umbroasă n-ai cum să le vezi de departe, dai mai întîi de somptuosul zid de piatră care o închide. Soarele ar trebui să pătrundă mai ușor prin frunzișul galben, dar e încă prea des și aveam impresia că era deja seara tîrziu. Nu era. Maredret e o mănăstire de călugărițe, 30 sînt acum acolo, la numai 3 km de vecina abație de monahi de la Maredsous. Tocmai spiritul comercial ce dă acolo ”roade”, lipsește cu desăvărșire dincolo, la Maredret. Ele doar scriu cu artă ca în evul mediu, au redescoperit tehnicile anluminării după cercetări și mai ales după enorm de multe ore de practică. Scriu și pictează cu finețe texte sacre, cu ”înflorituri” de litere și chemare, geometric și sinuos totodată, cu precizie romanică și gotică într-un manierism (post)modern început de călugărițe la 1893, după secole de uitare… Cîteva dintre ele încă se ocupă cu arta de a nu uita!
(fotografii din 29 octombrie 2017, Mănăstirea Maredret din Belgia; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

http://www.accueil-abbaye-maredret.info/about_us

Publicitate

urcînd prin cuvînt

Călugării benedictini cu asta se ocupă. ”« Ora et labora » (en français: « prie et travaille ») est une expression latine qui est venue à exprimer la vocation et vie monastique bénédictine de louange divine alliée au travail manuel quotidien. D’origine récente (xixe siècle) l’expression ne se trouve pas dans la règle de saint Benoît qui, à la louange et au travail ajoute en fait un troisième pilier de la vie monastique : la lectio divina (étude méditative de l’Écriture Sainte).” (sursa citatului, Wikipedia)

(foto 25.07.2017, L’abbaye Notre-Dame du Bec, abație benedictină din satul Le Bec-Hellouin; copyright ©Dumitru Agachi).

Locuri și berea lor – Orval

Orval

Berea trapiștilor din Orval are
Gustul bogat al pelinului de mai.
Ce e deosebit, veți spune, toată
Berea e amară.
Poate și mai puțini, poate doar cîțiva, poate doar ei se pot însă lăuda că știu
Cît de aromat, de parfumat, de iute ca fumul de iască e, după fiecare sorbitură,
Gustul pelinului de mai.
Pentru cei care chiar vor să știe fără să bea berea din Orval
E destul să țină în palmă, într-o seară de august sau în decembrie,
Într-o oarecare seară
Frunza uscată a pelinului de mai.
Pe trapiștii din Orval doar i-am visat
Umplea luna corul tăcerii pelinului de mai…

(Foto de pe site-ul abației)

Locuri și berea lor – Chimay

Chimay are o consistență leșiosă, ceva între savoarea și clăbuceala unui detergent obișnuit. Nu știu cum spală, dar se dă la băut. După o primă sorbitură senzația cremoasă dispare și rămîne doar amăreala în grade diferite de satisfacție. E bere făcută de trapiștii din Chimay în mănăstioara lor – Abbaye Notre-Dame de Scourmont – însă, din cîte am văzut pe o hartă din pahare, e vîndută peste tot în lume. N-o fi stat în care să nu fi ajuns. Așă că abația pare mai degrabă un fel de multinațională cu buget pe măsură, spre care traficul de TIR-uri e mult mai intens decît cel al pelerinilor. Mănăstirea e una dintre cele mai accesibile, iar pereții albi ai bisericii lasă impresia caldă și ingenuă că rugăciunea ca un suflu, pe care-l simți și nu știi de unde vine, nu se întrerupe niciodată în preajma celor cîteva icoane. O contradiție în termeni: ne-a întîmpinat un trapist deloc sumbru și tăcut, chiar jovial și neastîmpărat ca o benedictină dintr-un film cu de Funès. La Chimay e și un castel de prinți, iar legătura ar fi că pe terenul dăruit de castelan au apărut abația și berea ei…

La acastel.

La hanul din preajma abației.

(Foto, 18.05.2014)

Locuri și berea lor

Westmalle e una dintre cele mai bune beri. Simți că e ”terapeutică” după prima sorbitură și nu doar pentru ”suflet”. Westmalle e un orășel din Flandra, destul de aproape de Anvers, însă lasă impresia că acolo e (încă) ”la țară”. Are o mănăstire – L’abbaye Notre-Dame du Sacré-Cœur – întinsă, aflată departe de drum, la care duce o cale îngustă și dreaptă, cum altfel, iar pe aleea lungă intri pe o poartă îngustă și ea. Simbolic: ”recluziunea” asumată nu e un mers pe bulevard și nu are ritm de autostradă, presupune o ”fermentare” lentă. Aleea de ”meditație” e mărginită de stejari vechi, himerici în nopțile umede de iarnă. Abația e retrasă, inaccesibilă, deși se vede în zare mare cît o cazarmă. Poate cîndva ”armata” a fost numeroasă, acum nu. Sînt călugări trapiști, trăiesc în tăcere și cu bere. Au și un hotel care te primește dacă-i spui ”fratelui hotelier” că poți tăcea acolo cîteva zile și bea cu înțelepciune. Dacă o astfel de ispravă te depășește, poți bea la șosea, unde e o ”cafenea” a mănăstirii la care au tras o țeavă cu bere. Rețeta e secretul lor și Westmalle nu se mai face nicăieri în lume. (19 decembrie 2014; în lipsă de altceva, fotografiile au fost făcute cu tableta, așa că…)

În planul îndepărtat e zidul înalt și lung al mănăstirii.

Moara veche din Westmalle