Arta de a nu uita

Clădirile abației Maredret sînt impozante, însă venind pe aleea atît de umbroasă n-ai cum să le vezi de departe, dai mai întîi de somptuosul zid de piatră care o închide. Soarele ar trebui să pătrundă mai ușor prin frunzișul galben, dar e încă prea des și aveam impresia că era deja seara tîrziu. Nu era. Maredret e o mănăstire de călugărițe, 30 sînt acum acolo, la numai 3 km de vecina abație de monahi de la Maredsous. Tocmai spiritul comercial ce dă acolo ”roade”, lipsește cu desăvărșire dincolo, la Maredret. Ele doar scriu cu artă ca în evul mediu, au redescoperit tehnicile anluminării după cercetări și mai ales după enorm de multe ore de practică. Scriu și pictează cu finețe texte sacre, cu ”înflorituri” de litere și chemare, geometric și sinuos totodată, cu precizie romanică și gotică într-un manierism (post)modern început de călugărițe la 1893, după secole de uitare… Cîteva dintre ele încă se ocupă cu arta de a nu uita!
(fotografii din 29 octombrie 2017, Mănăstirea Maredret din Belgia; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

http://www.accueil-abbaye-maredret.info/about_us

Publicitate

antene și alte ițiri nevinovate…

… cu toată injustețea de care e în stare, omul (înrăit de orice) a văzut la păun doar trufia frumuseții în sine, de care ludica pasăre nici nu avea habar, nici nu-i era în fire… În istorioarele moralei creștine păunul devine imaginea simbol a slavei deșarte, a măririi de sine care e ”împăunare” pură! Însă țipătul intens și straniu al păunului, mai ales în liniștea unei păduri, trimite la altceva, la amintirea condiței fragile și frumoase a lumii care se teme mereu de ea însăși! (păuni la Château de Gaasbeek, 22.04.2017)

O artă frumoasă…

Fotografiile sînt luate în grădinile din Annevoie. Amestecul cu totul aparte de verde crud, la început de mai și de jocuri cu apa, pe care grădinile îl oferă, i-au atras pe cei care au făcut o pasiune – deloc ieftină – din a imagina, coase și purta costume venețiene de carnaval. E, pînă la urmă, o artă frumoasă. Ei se adună de peste tot din Europa în acele grădini făcînd să le fie admirate și fotografiate superbele apariții. Și toate sînt autentice. Există un spirit aristocratic al catifelei și mătăsii… (Les Jardins d’Annevoie).

(Foto D. Agachi, 1 mai 2015)

Omul îmbrăcat în melancolie

În orășele cît se poate de modeste din Belgia, chiar și acolo, printre case roșii care dau impresia că oriunde te-ai alfa ești în același loc, găsești cîte ceva ce nu mai e în nota de obișnuit. În Herenthout am dat de omul sculptat de Rik Van de Wouwer. Autorul e la vîrsta maturității (s-a născut la Anvers în 1974 și tot acolo a făcut masteratul în arte) însă pare a înțelege umanul cu o sensibilitate mai degrabă apropiată de candoare și nu de sarcasm. Lîngă biserica din Herenthout omul lui Van de Wouwer e ”Peer Stoet”. Purtînd un trombon, e o figură simbol pentru 121 de ani de carnaval în acel oraș! În ușoara lui gîrbovire și disproporție, privit de la distanță, personajul pare comic. Cînd te apropii însă, e frapantă melancolia (ca o boală atroce) din ochii mari. Atît e de natural situat în tristețe, încît ea curge din cearcăne, din ridurile adînci și căzute, și coboară unduindu-i hainele în cutele suferinței. E surprinzător că tocmai o astfel de postură depresivă a fost aleasă de artist pentru a celebra un carnaval. Sau poate că tocmai asta e, rîzînd bufonul nu e niciodată vesel, așa e ”nebunia” și inadecvarea lui…

(Foto 31.01.2015, Herenthout, Belgia)

Locuri și berea lor – Chimay

Chimay are o consistență leșiosă, ceva între savoarea și clăbuceala unui detergent obișnuit. Nu știu cum spală, dar se dă la băut. După o primă sorbitură senzația cremoasă dispare și rămîne doar amăreala în grade diferite de satisfacție. E bere făcută de trapiștii din Chimay în mănăstioara lor – Abbaye Notre-Dame de Scourmont – însă, din cîte am văzut pe o hartă din pahare, e vîndută peste tot în lume. N-o fi stat în care să nu fi ajuns. Așă că abația pare mai degrabă un fel de multinațională cu buget pe măsură, spre care traficul de TIR-uri e mult mai intens decît cel al pelerinilor. Mănăstirea e una dintre cele mai accesibile, iar pereții albi ai bisericii lasă impresia caldă și ingenuă că rugăciunea ca un suflu, pe care-l simți și nu știi de unde vine, nu se întrerupe niciodată în preajma celor cîteva icoane. O contradiție în termeni: ne-a întîmpinat un trapist deloc sumbru și tăcut, chiar jovial și neastîmpărat ca o benedictină dintr-un film cu de Funès. La Chimay e și un castel de prinți, iar legătura ar fi că pe terenul dăruit de castelan au apărut abația și berea ei…

La acastel.

La hanul din preajma abației.

(Foto, 18.05.2014)