Meteorologie sentimentală – toamna lui Lapi (22.11.09)

A fost o zi frumoasă, o zi de alegeri parcă menită să predispună la conştiinţă civică. Lumina specială a unei amiezi senine, amintea „cosmic” faptul că normalitatea şi frumuseţea, serenitatea stării sufleteşti sunt posibile. Mă întrebam dacă e normal să-ţi vinzi un drept, acela al votului, consimţind, contra cost, să-ţi minţi conştiinţa… Însă când mă gândesc la absurdul faptului că există persoane care şi-au vândut copii sau părţi din ei înşişi, nimic nu mai pare prea mult… La amiază am ieşit cu Lapi să răscolească cu trapul său frunzişul galben. Lapi a crescut, are acum privire de vedetă!

 

Un Iaşi vienez – coloanele teatrului (22.11.09)

Abia după ce anul trecut am văzut Viena cu privirea dilatată aş putea spune, reîntors în Iaşi am avut, măcar pe axa Catedrala Mitropolitană – Teatrul Naţional, între care se interpune într-o latură Palatul Roznovanu, un frapant şi cu totul special deja-vu vienez… Axa arhitecturală de care vorbeam e poate printre cele mai proeminente “decupaje” din ţară – mai pur decât în unele oraşe transilvane, chiar, – de neoclasicism vienez, edulcorat  cu detalii eclectice ale unui baroc târziu. Despre acest Iaşi vienez, exprimând sincronismul autentic, izvorât din vocaţia pentru modernitate a urbanului românesc la sfârşitul sec. XIX-lea, aş vrea să vorbesc în câteva scurte episoade pe blog. Scurte pentru că informaţii există, într-o formă lapidară sit-ul wikipedia le oferă şi nu are sens să le reiau… Însă, poate şi datorită unui reflex mental inoculat de prea mulţii ani de comunism, legătura cu modelul arhitectural vienez, ca vocaţie de modernizare accelerată, nu s-a accentuat nici măcar în tratatele de istoria  arhitecturii. Ceea ce s-a întâmplat în arhitectură a fost rezultatul acelei entuziaste deschideri culturale pentru o Românie europeană, coagulată de Junimea şi cizelată de spiritul critic maiorescian.

(Sursa reproducerii cărţii poştale aici)

Teatrul Naţional din Iaşi a fost construit între 1894 şi 1896, planurile fiind ale arhitecţilor vienezi Fellner şi Helmer despre care unele sit-uri spun că au fost celebri, din moment ce au proiectat teatre mai peste tot prin Europa, la Cluj, Timişoara, Cernăuţi, la Sofia, la Berlin,  Praga sau Viena… Frumuseţea unor astfel de edificii o dau coloanele şi ritmurile lor.

O să prezint un aspect mai puţin accesibil publicului. Când sunt dezvelite de coaja tencuielii sau a stucului, e vizibil că fusele coloanelor sunt alcătuite din câteva piese masive cioplite din piatră. Aşa au fost alcătuite din antichitate şi până la folosirea betonului armat în sec. al XX-lea. Piatra coloanelor Teatrului din Iaşi au fost cioplite cu arta unei meserii bine stăpânite. Abia după ce tencuiala a fost îndepărtată, s-au constatat şi urmele seismelor pe care le-au suportat, dar şi consolidările empirice, cu simple inele metalice ca de butoi şi doar la puţine dintre piese. În cadrul actualului proiect de restaurare coloanele vor fi consolidate în adevăratul sens al cuvântului, cu tehnologii foarte actuale, folosite în Europa pentru intervenţii cât mai puţin invazive la monumente, însă detaliile prea tehnice nu cred că îşi au locul aici…

 

Un vechi cerdac moldovenesc în Iaşi (20.11.09)

E o casă din Iaşi, pe strada Sf. Sava, la nr. 15. O jumătate e ocupată (şi urâţită de o firmă), iar cealaltă pare a fi în paragină sau poate e locuită de cineva prea în vârstă… E, dintre toate casele vechi pe care le-am văzut în Iaşi, o alcătuire oarecum bizară, cu ferestruicile acelea circulare, ca hublourile de vapor, aflate peste cornişă. Cerdacul însă, colonada lui veche, spune o poveste din vremea moldovenismului arhitectural autentic, e adevărat, edulcorat prin adăugarea unor capiteluri înflorate, din ceramică… Printre alcătuiri actuale cât se poate de hidoase, unele, cât se poate de inexpresive altele, de pe aceeaşi stradă, casa de la nr. 15 care, datorită încărcăturii ei de filiaţii cu autenticul pierdut ar fi trebuit înscrisă în lista monumentelor, evident că nu e trecută în listă. Când ea nu va mai exista, ceva din impresia de vechi peisaj moldovenesc, regăsibil doar la Văratic sau Agapia, coloanele acelei galerii zvelte (îmi vine în minte titlul romanului lui Ţoiu, Galeria cu viţă sălbatică), se va fi pierdut.

Dincolo de gardul din scânduri:

Horia Bernea, Vechi peisaj românesc

 

Meteorologie sentimentală – 200

Noiembrie nu e îndeobşte darnic cu lumina, ori terestrele sale ceţuri o ascund prea adesea… Accesul la (cerul) albastru se întâmplă rar, iar când se petrece toamna târzie se colorează subit, o sonoritate specială animă frunzele şi un galben ca de candele toropeşte…

Contorul blog-ului spune că dacă adaug şi textul acesta s-au adunat 200. Aş vrea să cred că nu sunt efemere notaţii, că sunt paginile unei cărţi… De vreo 300 de ori cei care au răsfoit-o au notat gândurile lor, aşa cum fac şi eu cu litere minuscule, din loc în loc, pe chenarul alb al câte unei pagini, când lectura îmi coboară în inimă sau când urcă în profunzimea gândului. Lor şi celor mai bine de 26000 care în treacăt sau mai pe îndelete au răsfoit printre texte, le mulţumesc!

 

Urâtul abstract (17.11.09)

E o modă a rememorării  comunismului sub diferite unghiuri de abordare, în special în film, fie într-o tensiune cinematografică sumbră, fie sarcastică, atâta cât şi cum au trăit comunismul tinerii regizori sau artişti plastici… Parcă în contrapunct, expoziţia unui senior, Corneliu Vasilescu, vernisată pe 16 noiembrie 2009 la Galeria Dana din Iaşi, e plonjonul brutal, prin energii picturale abstracte, în ceaţa memoriei colective, uitucă şi mefientă. Am remarcat la criticul Valentin Ciucă o butadă, în fond plină de semnificaţii: într-o estetică adaptată cotidianului, cu mult mai expresivă decât frazeologia calofilă, s-ar putea spune că tensiunile cromatice ale supliciului glisează, la Corneliu Vasilescu, „între naşpa şi mişto”. Încărcate de polisemie, aceste cuvinte exprimă cât se poate de adecvat, în cazul pânzelor lui Corneliu Vasilecu, o estetică a urâtului transpusă în abstracţie plastică. Da, stalinismul cel mai abject este reflectat pictural în gestualismul lui Corneliu Vasilescu, o abstracţie gestuală mai degrabă supraconştientă decât a subconştientului, cum e caracteristică expresionismului abstract, gestualism colorat cu erzaţuri, nechezol, dacă acest cuvânt nu e deja uitat… La intrare, detaşat de succesiunea celorlalte pânze, este un tablou singular prin inscripţia pe care o conţine, ca un graffiti pe un zid cu tencuială mucedă, roasă de uitare. Prin succintul mesaj scris, privitorul e introdus în „programul” demersului plastic.

Din prezentările de la vernisaj am înţeles că însuşi pictorul a trăit experienţa suferinţei concentraţionare şi a suprimării programate… Pânzele expuse, cele mai multe de dimensiuni foarte mari, poartă câte un semn (în)cifrat, cu totul semnificativ, spre exemplu 1954, 1956, înscris în partea de jos a tabloului. Imaginea asociată anului nu e decât un terifiant coşmar cromatic al memorie, e ca un zid decojit, o spinare pe care stau necrozele deja uitate ale istorie…

“Cea mai recenta etapa a creaţiei mele restrânge suma de mijloace în evoluţia semnului la sinteza între gest şi semn, reducând la maximum suportul cromatic înspre un minimal”.

“Preocupările mele urmăresc dezvoltarea traseului abstract, inaugurat la începutul secolului trecut, mai deschis la aspectele complexe ale sensibilităţii în relaţionarea dintre semn ca element determinant şi constructiv şi expresivitatea cromatica.
Am urmărit dezvoltarea acestei problematici pe filiera abstracţionismului liric (expresionism informal gestualist) concentrându-mă asupra constantei fizice a semnului, ca determinant al stilului decantând mereu un repertoriu de semne personale”.

Citate din articol PlasticaNirvana lui Corneliu Vasilescu, autor: Gabriela Bidu, Cronica Română, 30 Martie 2007

 

Drapajul de ceaţă (12.11.09)

Citisem pe un blog, undeva la doamna -X- cred, o idee care s-ar rezuma astfel: ceaţa e greu de pictat iar dintre pictorii care s-au încumetat să o picteze, puţini au făcut-o izbutit… De fapt anumite grade de lumina sunt greu de prins nu atât în materialitatea ei, ca substanţă însăşi a picturii, ci în inefabilul ei, în ceea ce aş numi psihologia stărilor de lumină… În fond, lumina e măcar amplificatoare, dacă nu generatoare de stări şi percepţii cu totul personale, fiecare trecem prin câte o pasă cromatică, nu îndeobşte legată de anotimp dar nici ruptă cu totul de el, gabilutza, un subtil companion din blogosferă traversând o pasă galbenă… Văzusem aburii dimineţii, ca o cufundare în prospeţimea începuturilor la Horia Paştina, e pictorul la care îmi pare a exista o relaţie specială cu diafanul. Dantelăria sa de aburi estompează câmpul picturii şi încheagă profunzimi stinse, la care numai ochiul dotat cu o foarte bine educată răbdare a privirii are acces. Peisajele lui Horia Paştina sunt încărcate de lumina începutului şi oferă astfel o secvenţă fugară de paradis.

Marea

Peisaj la Ipoteşti II

Peisaj, Valea Covurluiului

Ceaţa însă, în mişcarea ei cu “lentoarea unui şarpe”, contrastul gri al luminii de la începuturi, e cu precădere un mediu al tenebrelor, cu umezeală rece, încărcată de otrăvurile psihologiei fiecăruia dintre noi… Prin urmare, în asta constă, cred, materialitatea ei greu reproductibilă, ceaţa e o materie picturală confuză, nu e doar un fond grizonant, cum am văzut în destule reprezentări neizbutite ale unui spaţiu înceţoşat, o barcă în ceaţa unui lac, spre exemplu, ce nu e decât o banală pictură de salon. În doar câteva pânze ale lui William Degouve de Nuncques am văzut ceaţa ca mediu tanatic prin excelenţă. Într-un spaţiu de expresie suprarealistă pluteşte în trecere, surprinzător, fără a transmite nici o senzaţie de mişcare, o lebădă neagră. Regia aceasta tanatică e şi mai vizibilă în pictura, cât se poate de verosimilă, a unei dimineţi înceţoşate în care mesageri negri, grăbiţi, prea grăbiţi, luminând cărarea cu faruri cu lumină împuţinată, se îndreaptă către lumea de aici, spre a transmite mesajul lor inexorabil… Sentimentul covârşitor şi nu ceaţa e greu de pictat.

Lebăda neagră, 1896

Stadă în Magent, 1890

William Degouve de Nuncques: pictor belgian de origine franceză (1867 – 1935). Constat că istoria artei îl încadrează ca pictor simbolist. În pictura lui există o latură suprarealistă, aş îndrăzni să cred că este un precursor al suprarealismului fantast, unul mai întunecat şi poate mai profund decât la suprarealiştii de marcă şi mă gândesc la Magritte, spre exemplu, pe care l-a influenţat…  Pe un sit am găsit o exprimare izbutită despre pictor: „transfigurează realitatea, în sensul că oferă o vedere către invizibil”

 

Aptitudini / „Atitudini contemporane”… (7.11.09)

E incitant să vezi cu sufletul, adunate ca într-un amplu mozaic sau text dadaist, mulţime de lucrări de pictură şi sculptură mică, într-o expoziţie care-şi propune a da seamă despre arta contemporană, adică despre ce vor artiştii şi cine sunt ei… Expoziţia e organizată de breasla artei plastice din România, Uniunea Artiştilor Plastici, e a doua ediţie a manifestării şi se desfăşoară simultan în două galerii din Iaşi, Tonitza şi Cupola. În fapt expoziţia dă o imagine, insolită desigur şi cu totul lacunară, dar veridică măcar statistic pe eşantion sui-generis, a momentului actual al evoluţie artei din România. Expoziţia e rezultatul Salonului Naţional Concurs de Arta Plastică „Atitudini contemporane”. Titlul e potrivit, marchează cumva esenţialul, nu vreo tematică anume sau direcţiile şi tendinţele, ci doar ceea ce este important în condiţia artei, atitudinea creatoare / creatorului… Din 300 de lucrări ale celor mai bine de 200 de artişti participanţi au fost expuse, desigur, puţine. Nu ştiu dacă lucrările sunt schimbate pe simeze la câteva zile… Nu e locul aici pentru a decela tendinţe, direcţii, grupări de artişti sau nuclee tematice. O să redau ceva din atmosfera expoziţiei prin câteva imagini, cu precizarea că selecţia este rezultatul unei duble subiectivităţi, una de prim grad a curatorului Dan Tudor Truică (pe sit-ul lui Truică, sub pozele nud, sunt imagini ale vernisajului expoziţiei din Iaşi) şi de cea de grad secund, a mea… Aş mai spune doar că înaintea atitudinii e aptitudinea, ea e condiţia de căpătâi a artei şi am impresia că se poate vorbi de împlinirea ei măcar la unii dintre artişti, măcar pe ici pe colo…

Ioan Sulea – Sf. Mahramă XXI

Elena Dăscălescu – Intrare

Aurel Marian – Peştii

Florin Ferendino – Sfârşit de toamnă

Loredana Chis – Compoziţie I

Alexandra Andronache – Compoziţie

Valentin Sava – Paznicul dimineţii la Salamanca

Florin Mocanu – Semne citadine

Lisandru Neamţu – Colecţie

 

Virus / antivirus (5.11.09)

… zi de zi la TV se propagă, cu o exaltare scăpată de sub autocontrol, psihoza gripei (porcină, gripa A, gripa nouă, sau cum o mai fi numită de reporterii isterizaţi). “Focarul Sinaia” a fost foarte expus mediatic. Andra a scris incitant despre jocul cu suferinţa, despre starea de bolnavi programaţi care ne paşte… Am o reţinere relativ la scenariile apocaliptice, dar nu pot să nu observ posibila paralelă cu piaţa computerelor: sunt creaţi viruşi pentru că, nu-i aşa, trebuie să existe cumpărători pentru antidot. Cu o cheltuială minimă pentru un virus şi câteva victime inocente, nu multe, doar să sucombe câteva computere sau câţiva oameni… panica şi manipularea de piaţă şi politică devin cu totul profitabile, iar cu sumele uriaşe încasate, câţiva nababi îşi vor mai cumpăra câte o insulă paradisiacă… Asta e tot, lumea e mică, fericirea puţină şi doar pentru foarte puţini, restul suntem victime! Nu mai spun că, după o campanie de vaccinare, medicaţia pentru boli degenerative se va vinde foarte bine pe terme extra-lung. În fond, după industria de arme, nu e cea mai profitabilă cea farmaceutică ? Astăzi a apărut şi ştirea că o pisică s-a îmbolnăvit de gripa A, desigur în SUA, e cam în vârstă motanul, dar a fost tratat şi e bine, însă riscul de a fi contaminat alţi oameni… Fantezia îmi dă ghes macabru să-mi imaginez viitoare gripe feline, canine, bovine sau transmise de la ce o mai avea omul pe lângă el… Nu vi se pare că porumbeii din Piaţa Unirii, în depresia asta cenuşie de noiembrie, sunt destul de gripaţi ?

 

Eliberarea din schele (4.11.09)

Ori de câte ori văd cum sunt desprinse schele măcar de pe o turlă, spre exemplu, dacă nu de pe clădirea în întregime, uneori după mulţi ani de consolidare şi restaurare lente, oprite, stagnate, momentul îmi pare o izbândă asupra a ceea ce pare inevitabil. Cu atât mai mult cu cât clădirea salvată este un monument, iar restaurarea cât de cât izbutită. Chiar şi atunci când nu e vorba de o clădire cu notorietate, cum e această biserică de la începutul sec. al XIX-lea (1802) din Holboca, lângă Iaşi, dar având un şarm al ei şi o anume rezonanţă în istoria arhitecturii prin clasicismul ei manifest. Eliberarea de schele are ceva din sacralitatea dezvelirii unei statui… Din păcate se petrece atât de greu şi după o mulţime de ani, uneori cu zecile şi asta nu e de ieri de azi, e boală veche, uneori schele au căzut pur şi simplu de vechime.

 

Expresia face spectacolul (3.11.09)

Vraja scenei stă în forţa expresivă a grupului, a celor care dau unitate spectacolului tocmai prin micile diferenţe. Dinamica mulţimii de pe scenă este cea care face ca senzaţia de viaţă să încălzească întregul spaţiu, scenă, sală, scaune, uneori şi holuri… Altfel spus, transmutând în teatru o vorbă cunoscută, dacă grupul nu e (la înălţime), nimic nu e… Personajul colectiv poate fi uneori simplu element de decor, dar cât de expresiv, alteori element scenografic, alteori abajur pentru lumină, alteori pădure, alteori mare, câte nu poate fi în iluzia reprezentării… Şi toate depind de suprarealul pe care regizorul, cu forţa creaţiei sale, îl reuşeşte sau îl ratează… Nu am vorbit până acum despre cât de mult am văzut că înseamnă pentru fiica mea, Andra, vraja teatrului, contopită în vraja Drama Club… Acel miraj face să radieze întreaga ei fiinţă, atunci când e contopită în grupul-ecran. Iată jocul expresivităţii de pe chipuri, surprins într-o succesiune de imagini, diferenţiate şi prin lumini: verde, roşu, galben, albastru,  în musicalul Laurian, Laurian… jucat pe scena Teatrului Eminescu pe 30 octombrie. Ecran pentru că, am impresia, menirea grupului este să asigure proiecţia gesticii, mişcării, cromaticii, mimicii fiecăruia dintre actori în lumea de contraste a spectacolului, de la momentele stop-cadru la cele dinamice… Nu am mărturisit-o, însă surpriza mea a fost să văd pe scenă, integrată personajului colectiv, o cu totul altă Andra. Şi pentru asta mulţumesc teatrului…