Mormântul simplu al unui domnitor iniţiat – Neagoe Basarab (10.07.09)

Despre Mănăstirea Argeşului, bibliografiile de pe internet oferă consistente fişe de date şi fotografii intresante, cât să dea o imagine care să acopere interesul publicului (cunatificabil în temenii ”culturii generale”)… Însă am observat că din toate bibliografiile ”virtuale” lipseşte un capitol surprinzător de artă a sculpturii, cel legat de lespezile de mormânt medievale din pronaosul bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Dintre mormintele aflate în pronaos, cele ale familiei regale a României, plasate în stânga, se regăsesc în câteva imagini pe diverse sit-uri sau pagini de intrenet. Ale celor aflate în dreapta, între şirul de stâlpi şi perete, dintre care se detaşează, ca realizare artistică şi ca importanţă cel al întemeietorului, domnitorul Neagoe Basarab, nu există în mediul iternetului referinţe sau fotografii.

Sigur, despre asta nu ştiam atunci când admiram frumoasa şi surprinzător de simpla lespede tombală a domnitorului. Aveam să înţeleg asta mai târziu, în timpul consultării surselor bibliografice pentru o cât mai bună documentare… Din primul moment al examinării sculpturii m-a frapat faptul că meşterul nu şi-a ascuns admiraţia – tratată să-i spunem holistic, integrator – şi atitudinea de preţuire pentru domnitorul iniţiat al ortodoxiei dar şi al artelor, punând pe lespedea sa de mormânt motivele atât de dragi acestuia, regăsibile în rafinata decoraţie sculptată a faţadelor.

În câmpul lespezii este sculpată o cruce simplă, de sorginte monastică, cu capul lui Adam la bază şi cu însemnele patimilor, lancea şi trestia cu buretele înmuiat în oţet, de o parte şi de alta a crucii. În prelungire crucii, este plasată o compoziţie ”cerească” prin excelenţă: patru astre stilizate în colţurile unui ipotetic pătrat şi, înscris în pătrat, este reprezentat, la dimensiuni hipertrofiate, motivul solar sub forma unei rozete cu o geometrie complexă şi foarte riguros realizată.

Întreaga compoziţie vorbeşte despre timp şi veşnicie. Privind-o insistent am avut impresia, ”ameţitoare” la propriu, de mişcare rapidă a rozetei sub efectul succesiunii de motive radiale. 

Pentru observatorul negrăbit, care va fi privit dând ocol bisericii, ceea ce încântă, printre destule altele, este şi succesiunea de rozete care încercuieşte biserica la partea superioară a pereţilor. Atât de obsedantă pare să fi fost pentru ctitor atracţia acestor motive geometrice şi vegetale, încât ele nu se opresc nici la colţurile clădirii, încât m-a făcut să mă gândesc, poate forţat, poate nu tocmai, la impresia ”suprarealistă” a ceasurilor ”moi” ale lui Dali.

În lucarea amplă a lui Vasile Florea am întâlnit câteva referinţe care concordă până la amănunt cu observaţiile mele. Onestitatea ştiinţifică nu-mi îngăduie să le trec cu vedrea, deşi, în ce mă priveşte, drumul a fost de la impresie la simţire şi nu unul de la bibliografie la observaţia de ”teren”. ”… este figurat un decor geometrizant format dintr-o cruce, pomul vieţii şi soarele închipuit ca un vârtej stilizat cu o rigoare geometrică ce împrumută nu o dată efecte de op art care dau iluzia mişcării, ca în lespedea de pe mormântul lui Neagoe.” (s.a) (Vasile Florea, Istoria artei româneşti, Ed. Litera International, Bucureşti-Chişinău, 2007, pag. 206). Despre pietrele tombale munteneşti în genere, V.F. afirmă că ”… întâlnim şi lespezi funerare în care decorul a fost rezolvat mai simplu, prin preluarea unor motive (entrelacs-uri, împletituri, cercuri întretăiate) din plastica exterioarelor de la bisericile Dealu şi Argeş.” (s.a.) (op. cit., pag. 207) În final, aduc în discuţie o observaţie incitantă făcută de Vasiel Florea: ”Cei care au colportat motivele care alcătuiesc aparatul ornamental de la Argeş sunt – se ştie – chiar meşterii aduşi de Neagoe de pe malul Bosforului, unul dintre aceştia, Manolli din Nicosia, amintindu-ne de eroul frumoasei legende a mănăstirii Argeşului.” (op. cit., pag. 209) Însă V.F. nu prezintă şi sursa istoriografică a afirmaţiei sale, încât, până una alta, Manole, dincolo de personajul istoric, rămâne unul de legendă… (Fotografia alb-negru este preluată dinVasile Florea, Istoria artei româneşti, Ed. Litera International, Bucureşti-Chişinău, 2007, pag. 207)

 

Argeşul á la Belle Époque (8.07.09)

Curtea de Argeş ( http://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_de_Arge%C5%9F ) este, pentru noi, un loc al reîntoarcerii. Îi purtăm aromele de vară în suflet 3 … 4 ani, întărite de parfumul tare, miraculos, al obligatorii urcări de o zi în Munţii Făgăraş, măcar până la barajul Vidraru. Apoi, pe nesimţite, în câte un an abandonăm alte proiecte pentru vară, la care gândim încă de pe la Paşti şi dintr-o dată plecăm la Argeş, aşa spunem generic acelui topos, practic destul de restrâns ca întindere: şirul de localităţi pe care le rememorăm între Piteşti şi Curtea…, tocmai trecem de Băiculeşti, apoi de Zigoneni … Uneori intrăm în Curtea… dinspre Câmpulung Muscel şi atunci se vede un indicator cu nume de localitate misterios şi himeric, Corbi de Piatră… În Curtea… ne oprim pe Valea Domnei, acolo e parfumul cel mai intens, inconfundabil, al locului… Este posibil ca Valea să fie una dintre cele mai vechi zone a secularei cetăţi de scaun – încă din zorii evului mediu muntenesc – dacă se numeşte a Doamnei. Însă „istoria” de fostă cetate de scaun e camuflată, în toponimul localităţii, de atributul mai recent, acela de curte domnească. Nu întâmplător, pe axa Biserica Domnească şi Cetatea Poenari stă ctitoria lui Neagoe Basarab, Mănăstirea Argeşului, cu a ei „istorie” camuflată de legenda topită în baladă, cea a Meşterului Manole, zidarul din timpul mitic al lui Negru Vodă… Biserica Domnească şi Mănăstirea Argeşului sunt reperele prezente în orice pliant turistic despre Curtea…, oricât de sumar ar fi… În ce ne priveşte, nu am văzut decât Argeşul de vară, de vacanţa mare. Nu ştiu cum arată locurile iarna, dar le imaginez ca fabuloase toamna, cu dealurile împădurite, ruginii ca arama şlefuită, care duc linia orizontului undeva foarte sus. Însă dincolo de rezonanţa profund medievală a toponimului, de cum am văzut prima dată localitatea, în 1984, m-a frapat strada ei principală, de undeva mai sus de piaţă şi până dincolo de Biserica Domnească.

Cu dublul ei şir de case cu două caturi înalte, cu faţade sparte din loc în loc de pasaje înguste, prin care abia încap doi trecători alături, strada lasă o frumoasă impresie de racordare la eleganţa Belle Époque a începutului de secol XX, prelungită în mai toată perioada interbelică. Fostele dughene şi prăvălii de la parterul caselor au ajuns, în verile anilor 80 – 90, magazine furnicar iar astăzi sunt spaţii de SRL-uri, în care abia mai intră cineva. Formula succesului în arhitectura începutului de secol XX a fost eclectismul neobaroc, cu accente Art Nouveau, iar bucata de stradă din Curtea de Argeş nu face excepţie… Pe tipologiile consacrate, prin practica academică, s-au grefat motivele recunoscute ale arhitecturii Art Nouveau: ferestre în formă de potcoavă sau arcade eliptice, frize cu o abundenţă vegetală, figuri feminine derivate din estetica simbolistă,  suavele femmes-fleur, console în curburi organice care susţin balcoanele.

Un accent surprinzător Art Déco se regăseşte la clădirea Pieţei. Estetica Art Déco este o creaţie originală a Franţei din perioada interbelică şi s-a răspândit sub forma unui modernism edulcorat, accesibil şi tolerant faţă de tradiţia istorică. În România, arhitectura Art Déco s-a impus episodic, datorită vocaţiei de a imprima peisajului urban o expresie în acelaşi timp modernă, dar şi monumentală; volumele în trepte ale aticurilor şi frontoanelor clădirii pieţii din Curtea de Argeş evocă motivul tipic Art Déco al ziguratului şi, cu siguranţă, acel ceva milenar fascinează…

Despre acel fel de frumos – á la Belle Époque – din Curtea de Argeş, enciclopediile şi monografiile nu vorbesc. Ne-am cufundat şi anul acesta, într-o zi răcorită de ploaia sfârşitului de iunie, în poezia acelei străzi. Eu nu afirm că strada aceea este un „etalon” al stilului, nici pe departe ( astăzi casele sunt oricum urâţite de culorile puse fără jenă, de reclame, de cabluri, de lipsa de reparaţii), dar ea este, cu precădere, un loc închegat al spiritului de fineţe… Aşa mi-a rămas în imaginile memoriei.

 

… ca o lume sacră deschisă … (7.07.09)

Spuneam în textul anterior că spiritul lui Dumitru Irimia a înţeles în profunzime marea pictură murală medievală din Bucovina, locul şi rolul acesteia în spiritualitatea românească. Redau un text scurt, dar de surprinzătoare sinteză, pe care profesorul l-a publicat.

(Mănăstirea Voroneţ)

Sacru şi estetic în arhitectura şi pictura mănăstirilor bucovinene

 

Întemeietorii bisericilor şi mănăstirilor bucovinene, domnitori şi boieri iluminaţi, demonstrează prin ctitoriile lor că aveau deplina conştiinţă că existenţa şi esenţa specifică a unui popor se pot apăra, în bătălia cu agresivitatea istoriei şi cu timpul numai prin valori de înaltă spiritualitate, estetică şi sacră deopotrivă.

Bisericile şi mănăstirile din această parte a ţării se află într-o perfectă armonie cu spaţiul înconjurător (munţi, păduri, ape curgătoare), integrate în acelaşi ritm cosmic, în măsură să creeze o armonie profundă între fiinţa umană şi fiinţa lumii sub semnul sacrului.

Pictate în interior şi pe pereţii exteriori în întregime, pînă la turle (aici sensul e că include turlele, n. D.A.), bisericile bucovinene s-au constituit într-o Biblie deschisă, nu numai ca o Carte cu semne sacre, ci şi ca o lume sacră deschisă; un spaţiu privilegiat în care timpul istoric se confundă mai întîi, apoi trece în timpul cosmic, purtînd însemnele Transcendentului.

Integrată în ritmul întregului, pictural, arhitectonic, spaţial, icoana ortodoxă depăşeşte aici funcţia de reprezentare pentru a-şi asuma o funcţie ontologică, întemeietoare de sacru. Ieşirea din spaţio-temporalitatea cotidiană, profană, se face mai întîi prin întîlnirea omului cu pictura exterioară, înainte de a trece pragul de intrare în biserică şi înainte de a începe slujba religioasă.

Prof. Dumitru Irimia

(în broşura Mănăstirile din Bucovina, pietre de temelie creştină, prezentare artistică, editare şi tipar TERRA DESIGN, Gura-Humorului, an neprecizat)

(Mănăstirea Humor, pronaos, peretele suduic, scene din Imnul Acatist)

Transcriind textul, am avut puternica impresie că fiecare rând propune un epilog la ceea ce istoria şi estetica artei medievale au glosat vreme îndelungată:

1. Dimensiunea etică-militantă: „aveau deplina conştiinţă că existenţa şi esenţa specifică a unui popor se pot apăra … numai prin valori de înaltă spiritualitate, estetică şi sacră deopotrivă”;
2. Armonia cu spaţiul înconjurător, de care au vorbit cercetătorii, dar pe care nu au pus-o în relaţia ei de esenţă, aceea de a fi „în măsură să creeze o armonie profundă între fiinţa umană şi fiinţa lumii sub semnul sacrului”;
3. Că pictura interioară şi exterioară au reprezentat tratatele de teologie de larg acces, imagine şi text care se dublează, este observaţia care s-a desprins încă de la primele cercetări sistematice, de la începutul sec. XX. Însă observaţia demnă de remarcat a profesorului este aceea că, pictate integral, bisericile bucovinene au devenit „o lume sacră deschisă” şi că „icoana ortodoxă depăşeşte aici funcţia de reprezentare pentru a-şi asuma o funcţie ontologică, întemeietoare de sacru”;
4. Nu am întâlnit în lucrările consacrate genului, sublinierea rolului profund cathartic al picturii exterioare din Bucovina. În fond, dincolo de percepţii iniţiate şi subtile despre valori istorice şi estetice, rolul cathartic este singurul care contează în situarea în lume a insului trăitor şi că, în preajma bisericilor din Bucovina,  depăşirea condiţiei profane „se face mai întîi prin întîlnirea omului cu pictura exterioară”.

(Mănăstirea Moldoviţa, stâlpul pridvorului, faţada sudică)

 

Ipoteşti, Dragomirna, Suceviţa, Putna… (6.07.09)

… erau jaloanele obligatorii, an după an, la fiecare ediţie a Colocviului Naţional Studenţesc Mihai Eminescu de la Iaşi. Un proiect care a rezistat doar datorită protagonistului, profesorul Dumitru Irimia. ”Eu simt că locurile astea mă iubesc” a spus cândva Luchian, despre nişte locuri dragi lui, într-o vară în care boala l-a mai lăsat să se bucure de ele… La fel a simţit poate regizorul acelui itinerariu fix, reluat mai bine de 30 de ani. Le-am numit jaloane, ele însemnănd esenţialul dintr-o varietate posibilă de trasee iniţiatice. Reperele enumerate deja constituiau 4 sinteze de care spiritul tânăr trebuia să ia seamă: Ipoteşti, una de spiritualitate, Dragomirna, una de arhitectură, Suceviţa, pe cea de iconografie exterioară, cea mai surprinzătoare realizare medievală a spaţiului românesc, încununată într-un ”cântec de lebădă” şi Putna, o sinteză de istorie.

E lesne de observat că în afară de Ipoteşti, reperul mai aproape de noi în timp, celelalte erau un recurs la istoria seculară exemplară. Poate că sub cotidiene impresii, traseul nu şi-a arătat fiecărui student valenţele mitice. Însă efortul semănătorului urma să rodească peste ani. Profesorul nu explica didactic traseul său, l-a prefigurat şi l-a lăsat să-şi devoaleze virtualităţile. Poate că nu întâmplător pe traseu nu s-a regăsit Voroneţul, de pildă. Şi nu din economie de timp, cine l-a cunoscut pe Dumitru Irimia organizatorul colocviului, ştie că ar fi făcut programul să ”meargă” în orice condiţii şi ar fi găsit fărâma de timp necesară…

Ieri, la înmormântarea profesorului s-au spus câteva gânduri de adâncime: Dan Hăulică a vorbit despre ”plenitudinea faptei” pe care şi-a întemeiat Dumitru Irimia trecerea sa prin existenţa antumă, să o numesc astfel. Lăcrămioara Dincă a adus o umbră de umor vorbind despre ”perplexitatea„ simţită de studenţi şi nu numai, de apropiaţi şi nu numai, la câte o remarcă tăioasă, ca o lamă de stilistician, apoi îi vedeau profesorului ochii, cu privire balsamică şi ”fiinţa” îşi revenea în fire… Sufletul unei profesoare de la Universitatea din Bălţi a vorbit în numele celor din Basarabia, pe care profesorul i-a iubit: şi-a amintit că aşa începe ”jocul”, cu lecţia pregătitoare pe care profesorul o dezvoltase, cea a ”lumii de sensuri” (era una din sintagmele predilecte în ”sistemul” de gândire al lui Dumitru Irimia) din vorbele Dumnezeu să-L ierte! În opinia altui vorbitor, intelectualitatea ieşeană îi datorează lui Dumitru Irimia păstrarea academismului autentic, în tradiţia mentorului Gheorghe Ivănescu, într-o societate complet ignobilă, cum ajunsese cea românească în prima perioadă a comunismului. Pare puţin ? O, nu, nu, este enorm… tocmai pentru că au fost pe deplin uitate (şi par a fi şi astăzi) acribia şi onestitatea ştiinţifică ! Iar dintre confesiunile de ieri, care merită semnalate, este şi cea a unui vorbitor care şi-a amintit că pentru o viitoare discuţie amplă cu profesorul nu a existat niciodată timp… Vorbitorul nu a spus şi de ce… Dumitru Irimia a trăit într-un timp personal, pe ”repede înainte”, în trepidaţia căruia doar episodic se putea rezista; Dumitru Irimia a exersat mereu singurătarea alergătorului de cursă lungă, iată însă că în spaţiul intelectual nu şi în durata vieţii. Însă despre ”plenitudinea„ vocaţiei de profesor s-a vorbit parcă mai puţin ieri. S-a vorbit despre trei iubiri: Eminescu, Limba Română şi Basarabia! Aş adăuga iubirea profesorului pentru intelectul celor pe care i-a modelat. Numai o astfel de enormă pasiune a făcut ca proiectul Colocviul Eminescu să dureze, mai ales după anii 90. Aş mai adăuga ceva, poate surprinzător: spiritul lui Dumitru Irimia a înţeles în profunzime marea pictură murală medievală din Bucovina, locul şi rolul acesteia în spiritualitatea românească. (Dar despre asta voi vorbi într-un alt comentariu…)

Acum mă întorc la rememorările noastre: cu prof-ul am avut câteva discuţii, însă amintirile a trei ieşiri în natură sunt copleşitoare: una la Ipoteşti, cu Dumitru Irimia zburând realmente pe dealurile acelui loc, una la Gălăneşti, în 1996, fremătând de emoţia pregătirii urnei – ce urma să fie depusă la mormântul lui Ştefan cel Mare de studenţii din toate centrele universitare – şi o alta tihnită, pe o creastă de deal din Codrii Voronei… Timpul a îngheţat acum într-o privire către zare.

 

Oglinzi de cer şi oglinzi de apă (5.07.09)

Priveliştile din zona Lacului Bâlea ( http://ro.wikipedia.org/wiki/Lacul_B%C3%A2lea ) din Munţii Făgăraş mi-au părut copleşitoare, de oricare parte a muntelui le-am privit. Asta a fost impresia mea în urmă cu două zile. Una firească, desigur, cea a măreţiei şi parcă „asprimii” naturii în astfel de locuri. Spunem, într-o însemnare mai din urmă, că vacanţa aceasta a fost şi una în care mi-au devenit perceptibile, prin propriile mele simţuri, câteva „repere” geografice pe care acum nişte ani le credeam intangibile. Pe culmile din Făgăraş priveliştea e spectaculoasă la modul obişnuit, dar mi-a provocat şi un sentiment suprafiresc de oglindire între un pământ ridicat spre cer şi un orizont îngust de nori, oglindit în umbre pe creste. Între ele coboară, cu ropote, scările de ape. Acolo, privind oglindirile, aveam să înţeleg, încă o dată, că vestea care vine mereu pe neaşteptate, te găseşte şi în cele mai neaşteptate locuri. Acolo am aflat, ca o surpare în noi mai aproape de cer, despre dispariţia omului Dumitru Irimia.

 

A venit Lapi! (5.07.09)

Ca o apariţie îndelung aşteptată bunăoară, Lapi, puiul de labrador, a venit să aducă un anume zâmbet pe chipul Andrei… Acest fel de zâmbet, acum recâştigat, începuse să prindă promoroacă de la dorul de Jar. Nu o spunea, dar zâbetul ei cald se resorbea treptat. Dar despre ce enormă bucurie a simţit ea, în clipele petrecute ieri dimineaţă în Bucureşti, a povestit Andra.  http://andraagachi.wordpress.com/2009/07/04/vi-l-prezint-pe-lapi/

 

Sinaia – o poetică a acoperişurilor (1.07.09)

Una dintre constantele definitorii ale oraşului terasat pe Muntele Furnica, acea parte din Sinaia care urcă spre Mănăstire, de acolo spre Castelul Peleş şi mai departe spre pârtii, o reprezintă acoperişurile.

Privitorul care îşi oferă o plimbare prin locurile şi mai frecventate şi mai discrete de pe Furnica, va fi surprins să constate o relativă unitate optică de eleganţă, bun gust, proporţii, într-un cuvânt, stil. E vorba de un stil de împrumut, ce-i drept, cum e pe mai toată Valea Prahovei de la Sinaia la Predeal, unul de surse germane, care însă s-a „aclimatizat” foarte bine, aş spune că ambientul i-a priit timp de aproape 100 de ani, apoi a trecut uşor, uşor, în penumbră…

Uneori se pot vedea extrem de reuşitre accente ale formulelor arhitecturale autohtone, coloane şi arcade, cum am întâlnit la o casă din 1911. Însă în plimbările mele de acum am avut impresia pătrunderii într-o lume a umbrelor, locuri şi stări ca nişte spectre agresate de ape diluviene, vegetaţie răzvrătită, pietre detunate de liniştea unei lumi apuse…

 

Nu trageţi în pianist… (30.06.09)

Sunt câteva cuvinte de care îmi amintesc de foarte demult, poate de la primele mele întâlniri cu filmul…  La fel, de foarte demult îmi par primele întâlniri cu Sinaia; le-am avut în urmă cu vreo 20 de ani. Precizarea are inportanţă doar ca ordin de mărime, pentru a da o idee asupra vârstelor (inocenţei şi iniţierii) şi, mai ales, miracolului postadolescentin. La acea vârstă a  exuberanţei am descoperit eu Sinaia, printre constantele sale intangibile (cum le consideram) aflându-se muntele care o domină, Furnica, din Masivul Bucegi. În vacanţa asta, nu am mai ezitat ca în alţi ani. Pentru Andra am făcut şi experienţa legănării silenţioase în telegondola din Sinaia, apoi pe cea a impresiei de plutire cu telecabina peste râpele muntelui şi am urcat la cota 2000, pe Furnica.

De aici se deschide o panorama splendidă (sigur, cunoscătorii sunt liberi să considere superfluă euforia mea, însă e vorba, în ce mă priveşte, de un exerciţiu elementar al iniţierii montane). M-a surprins poezia toponimelor (intraductibilă, dacă dor e intraductibil, pentru că e nostalgie, dorinţă, împăcare cu destinul, împăcare cu irepetabilul şi mai multe decât toate astea…) pe care le-am întâlnit pe faţa cealată a muntelui Furnica (pentru mine nevăzută până astăzi): Vârful cu Dor, Vâlcelul Dorului, Valea Izvorul Dorului şi … peştera Vârful cu Dor. Un anunţ din staţia telecabinei ne averiza în legătură cu Bujorul de munte, Smârdarul, ( http://ro.wikipedia.org/wiki/Rhododendron_kotschyi )  specie protejată (Rhodendron kotschyi). Era un anunţ  disperat, ca acela „Nu trageţi în pianist…” şi am înţeles de ce. Pâlcurile de flori etalau cromatica lor simfonică, pitite sub pietrele de pe Furnica.

 

O ilustrată de vacanţă (27.06.09)

Pentru toţi cei care poposesc pe acest blog, unii zilnic, alţii mai des, alţii episodic – cineva a ajuns să mă viziteze căutând bloguri triste – o să expediez o vedere de sezon, care prefigurează vacanţa noastră la munte. Pe virtualul ”avers” al ilustratei am plasat reproducerea unui tablou de Vasile Doru Ulian. Am întâlnit picturi care se pretează fotografierii… Nu e cazul cu aceasta. Cu cât pictorul e mai talentat şi pictura sa mai subtilă coloristic, aparatele de fotografiat, oricât de sofisticate, îşi arată limitele. De regulă, când am fotografiat un colţ de natură tocmai pentru lumina, ceaţa, configuraţia lui specială etc., prin urmare pentru ceea ce îl făceu interesant pentru suflet, am observat pe ecran că poza a pierdut apropape totul din ceea ce văzusem eu… De asta clipa este esenţială şi experienţa noastră personală irepetabilă şi neîmpărtăşibilă, oricât talent am avea povestind-o, altfel spus: în fiecare din noi ”o lume îşi face încercarea”, lume numai a noastră, pe care nu ştiu dacă o ducem undeva, dar sigur o luăm cu noi… Aşa s-a întâmplat şi când am încercat să fotografiez pictura lui Ulian, Bolovăniş – la Vaşcău, datată ‘90, iun., u.p., 450 mm x 500 mm. Ulian este pictorul care pictează ceea ce vede cu atâta uriaş talent încât pânza preia cu absolută fidelitate şi ”clipa cea repede” şi sufletul locului; timp şi spaţiu rămân eternizate pe o suprafaţă finită (cât timp se vor menţine pe pânză efemerele uleiuri uscate)… Fotografia aceasta e cu totul altceva decât pictura, e doar o copie ”infidelă”.

Pe ”reversul” ilustratei o să vă împărtăşesc din impresiile mele privind tabloul, ca şi cum aş fi bătut cu piciorul, într-o drumeţie de vacanţă, coasta Munţilor Bihorului, în preajma Vaşcăului drag lui Ulian. Era un sfârşit de iunie cu prea mult soare şi adia un plăcut şi răcoros vânticel printre stânci. Abia trecuse de prânz şi soarele făcea să pară văruite cu var alb-stis stâncile, în restul timpului gri. Undeva în zare, printre copacii subţiri de pe creastă, cerul a căpătat culoarea începutului de furtună, e violaceu şi de un albastru ameninţător. Se făcuse linişte de puţin timp, aerul cel bun şi răcoros s-a oprit. O pală aspră de vântoasă a măturat dintr-o dată copacii de pe creastă, făcând să tremure ameninţat frunzişul lor mărunt, iar pictorul a apăsat grăbit ultimile tuşe de verde… Terminase la vreme! Eu am continuat să privesc fascinat bolovănişul. Mai târziu aveam să înţeleg de ce, am mai văzut cândva astfel de lespezi într-un vechi cimitir, erodate, unele încă verticale, altele prăvălite şi într-o rână, parcă toate de aceeaşi mărime, toate la fel şterse… Iar acolo, la Vaşcăul pânzei din faţa mea pe care o contemplam, divinitatea a pus tufişurile să crească în forma unei uriaşe cruci deasupra cimitirului geologic de pe munte. Ne-am stâns lucrurile şi am continuat să povestim pe drum, eu micul sac în care nu aveam nimic iar pictorul pânza, pe care încerca să o ferească de primii stropi grei ai ploii.

 

Prea multă simetrie nu strică… (26.06.09)

… Sau nu strică mai ales în arhitectură. Arhitectura de factură clasicistă din Botoșani oferă o reperezentantă de marcă, cu o alură palatină, cunoscută și sub denumirea de Casa Moscovici. Mă intrigă faptul că, inclusiv într-o documentație oficială cum este Lista Monumentelor Istoriece (LMI) – 2004 (publicată în Monitorul Oficial al României), deși denumirea apare, nu se oferă vreo explicație referitoare la numele Moscovici, după cum nu am găsit-o nici în sursele la îndemână pentru documentare. Sigur, e oarecum logic și de înțeles, e în firea lucrurilor să fie vorba de numele celui care a construit clădirea sau a primului ei deținător, și e de presupus că acela era evreu, însă nici sursele Comunității Evreilor din România sau Botoșani nu spun nimic. După datarea LMI, clădirea a fost construită în 1872. Apartenența la arhitectura clasicistă franceză este vizibilă, însă, împrumutând și un echilibru aproape sever, clădirea inspiră ceva din eleganța vieneză.

Este cunoscut că orientarea clasicizantă în arhitectura a prefigurat modernitatea. În arhitectura moldovenească, elementele formale clasiciste provin din repertoriul (neo)clasicismului european, venit pe filiere diferite, atât prin neoclasicismul rusesc, dar si prin cea central-europeană. Indiferent de proveniență, arhitectura clasicizantă s-a bucurat de indiscutabil prestigiu și s-a impus ca formulă stilistică la cele mai importante cladiri publice și conace ale perioadei (unele cu frumoase parcuri). Nu a făcut excepție nici Casa Moscovici din Botoșani, cu ale sale 4 fațade individualizate, înconjurată de 3 străzi, una dintre intrări (la vest) dând spre un parc cu arbori și alei… Iar când s-a intervenit în timp asupra clădirii și s-a închis balconul fațadei de vest, cei care au creat mica seră au păstrat eleganța și bunul gust, punând o dantelărie rarefiată din fier forjat.