Citisem pe un blog, undeva la doamna -X- cred, o idee care s-ar rezuma astfel: ceaţa e greu de pictat iar dintre pictorii care s-au încumetat să o picteze, puţini au făcut-o izbutit… De fapt anumite grade de lumina sunt greu de prins nu atât în materialitatea ei, ca substanţă însăşi a picturii, ci în inefabilul ei, în ceea ce aş numi psihologia stărilor de lumină… În fond, lumina e măcar amplificatoare, dacă nu generatoare de stări şi percepţii cu totul personale, fiecare trecem prin câte o pasă cromatică, nu îndeobşte legată de anotimp dar nici ruptă cu totul de el, gabilutza, un subtil companion din blogosferă traversând o pasă galbenă… Văzusem aburii dimineţii, ca o cufundare în prospeţimea începuturilor la Horia Paştina, e pictorul la care îmi pare a exista o relaţie specială cu diafanul. Dantelăria sa de aburi estompează câmpul picturii şi încheagă profunzimi stinse, la care numai ochiul dotat cu o foarte bine educată răbdare a privirii are acces. Peisajele lui Horia Paştina sunt încărcate de lumina începutului şi oferă astfel o secvenţă fugară de paradis.
Marea
Peisaj la Ipoteşti II
Peisaj, Valea Covurluiului
Ceaţa însă, contrastul gri al luminii de la începuturi, e cu precădere un mediu al tenebrelor, cu umezeală rece, încărcată de otrăvurile psihologiei fiecăruia dintre noi… Prin urmare, în asta constă, cred, materialitatea ei greu reproductibilă, ceaţa e o materie picturală confuză, nu e doar un fond grizonant, cum am văzut în destule reprezentări neizbutite ale unui spaţiu înceţoşat, o barcă în ceaţa unui lac, spre exemplu, ce nu e decât o banală pictură de salon. În doar câteva pânze ale lui William Degouve de Nuncques am văzut ceaţa ca mediu tanatic prin excelenţă. Într-un spaţiu de expresie suprarealistă pluteşte în trecere, surprinzător, fără a transmite nici o senzaţie de mişcare, o lebădă neagră. Regia aceasta tanatică e şi mai vizibilă în pictura, cât se poate de verosimilă, a unei dimineţi înceţoşate în care mesageri negri, grăbiţi, prea grăbiţi, luminând cărarea cu faruri cu lumină împuţinată, se îndreaptă către lumea de aici, spre a transmite mesajul lor inexorabil… Sentimentul covârşitor şi nu ceaţa e greu de pictat.
Lebăda neagră, 1896
Stadă în Magent, 1890
William Degouve de Nuncques: pictor belgian de origine franceză (1867 – 1935). Constat că istoria artei îl încadrează ca pictor simbolist. În pictura lui există o latură suprarealistă, aş îndrăzni să cred că este un precursor al suprarealismului fantast, unul mai întunecat şi poate mai profund decât la suprarealiştii de marcă şi mă gândesc la Magritte, spre exemplu, pe care l-a influenţat… Pe un sit am găsit o exprimare izbutită despre pictor: „transfigurează realitatea, în sensul că oferă o vedere către invizibil”
