În vagonul de noapte… am fost tratat cu „respect” (9.02.10)

…mi-am amintit că vedeam cândva scris pe vagoane carrozza letto şi mă amuzam gândind la etimologia neaoşului cuvânt căruţă… Sonoritatea cuvântului e cum nu se poate mai elocventă… Numai că în 2010, vagonul de dormit nu mai e în garnitura de tren „rapid” de noapte Bucureşti – Botoşani, desigur e o problemă de eficienţă, mi-am spus… Călătorii care şi-ar dori să călătorească în cearşafuri spre partea aceea de (altă) Românie sunt, probabil, tot mai puţini… Când am urcat în tren am dat cu ochii de un afiş pe uşa batantă şi scârţietoare de la culoar. Printre multe scrise, e ceva care te îmbie la mulţumire de sine, ceva de genul plăteşte biletul şi vei fi apreciat…

Cum de cine ?… de propria conştiinţă… de CFR ? N-aş crede… nu mai iese mare lucru, nu mai ajunge nici de jumătatea de votcă pentru naşu, pe aşa un ger de simte frigul prin şuba groasă… Eu am plătit pentru clasa I. Aveam să constat câtă apreciere mi-a acordat CFR… Cam câtă au arătat guvernanţii pentru cei din învăţământ, când au strigat NOI VREM RESPECT !, scriau pe ecran şi cei de la R…TV că vor şi s-au umplut cu toţii de ceea ce-şi doreau. Era clar încă de la Bucureşti, după nefericirea din limbajul expresiv al naşului, care năşea ceva la un dulap cu butoane, că nu e ca pe afiş… am plătit, însă de la Ploieşti frigul se lăsase rău de tot în vagonul rămas şi fără lumină, iar eu admiram, ca sedus de o poemă, reflexele stelelor în zăpadă pură, netedă, pe câmpurile bărăganului, bezna nu mai conta… Naşul şi-a făcut datoria şi m-a sfătuit să merg la clasa a II-a, „acolo măcar e mai cald, altfel îngheţi până la Botoşani”, opţiunea fiind evident a mea. Instinctul de conservare a învins, totuşi, am dat-o dracului de apreciere. CFR oricum a nivelat diferenţele dintre clasele (sociale) I şi a II-a, numai că a încurcat culorile, la clasa I scaunele sunt roşii şi la a II-a albastre, pe când eu unul, ştiindu-mă cu profunde convingeri de dreapta, cred că e cam nepotrivit.

Am mai sesizat o oarecare diferenţă, la clasa a II-a scaunele au un singur corn la partea lor superioară, numai spre dreapta, pe când la clasa I scaunele roşii au două coarne, ceea ce permite un somn cu două posibilităţi de aşezare a capului, mai poţi schimba la intervale viziunea despre sistem, ba la stânga… ba la dreapta… Nu am crezut că iarna poate fi atât de rapace încât să se insinueze prin uşile altfel etanşe… Însă privindu-le, mi-a revenit o imagine siberiană din filmul Doctor Jivago, deşi trenul meu de noapte mergea ticăit prin … Podişul Moldovei. Mai are sens să amintesc de trenurile româniei lui ceauşescu ?

Nu mai spun de respectul acumulat la budă, mă gândeam la un alt cuvânt, însă budă e cel mai nimerit dincolo de pudibonderii. Respect ce nu poate fi arătat în fotografii, deşi ar fi fost expresive. Nu că mi-aş face iluzii că vreodată cineva „de la transporturi”, ori de la CFR, va citi articolul şi va mai fi şi afectat de aprecierea pe care am primit-o. Aşa că, negăsind altceva mai bun de făcut, adun pe foaia asta albă respectul dintr-un tren de noapte şi o să-l arunc în faţa de ministru a unuia pe nume berceanu… Îmi pare însă că o să curgă respectul şi aprecierea de pomană, în fond mă consolez că vagonul nu a deraiat.

Avanpremieră la „percepţia… omului” (3.02.10)

Îmi place să fiu singur în galerie atunci când văd o expoziţie. E o senzaţie profundă de libertate, dacă orice unghi din care vreau să privesc îmi este accesibil. Mai ales într-un spaţiu mai puţin îngrijit, cum e cel al Galeriei Cupola din Iaşi. Este frustrant să vezi în ce locuri, puţin generoase cu privirea, e prezentată arta făcută la Iaşi de o generaţie tânără de artişti plastici. Prin urmare, vernisajele nu mă atrag, se mai adaugă şi inconfortul prelungit al discursurilor de prezentare ţinute de o singură figură… desigur, criticul Valentin Ciucă. Aşa că am văzut expoziţia în avanpremieră, vernisajul fiind programat pentru 3 februarie la ora 18. Demersul plastic e un veritabil tratat de filozofie, Percepţia omului, şi stă sub un semn numeric tare, 3, însemnând ziua vernisajului dar şi că protagoniştii şi-au spus 3 GRUP, Felix Aftene, Zamfira Bîrzu şi Gabriela Drinceanu… Miza actualei expoziţii este tocmai „sonoritatea” grupului, fiecare artist confirmând în mai multe rânduri prin „reprezentaţii” individuale reuşite. Seducătoare mi-a părut acurateţea tehnică, dar şi tematică, a pânzelor lui Felix Aftene. Fundalul este abolit în favoarea unui negru impenetrabil, locuit de hieratice făpturi aflate într-o tinereţe fără vârstă, cu trupuri de o grotescă stranie frumuseţe. Adoptând o tehnică foarte bine exersată a figurativului şi reprezentării fotografice a detaliului anatomic, Aftene distorsionează subtil percepţia omului, văzându-l în precaritatea şi limitele sale de comunicare, altfel spus, în colivia propriei sale muţenii. Personajele lui Aftene sunt instantanee ale unui straniu balet, pe o celebră piesă neterminată pentru pianina mecanică. În proximitatea pânzelor lui Aftene stă mecanica celestă, captată de sculptoriţa Gabriela Drinceanu. Sprintenii îngeri alergători şi cu multe aripi par a lega, într-un nod de mişcare, sărutul cercului spart, din pânza Zamfirei Bîrzu.

Felix Aftene

În primplan, Îngeri, Gabriela Drinceanu

Pictură de Zamfira Bîrzu, ansamblu şi detaliu.

(Foto D.A., 2.02.2010; condiţiile dificile de fotografiere au afectat calitatea imaginilor).

Un pitac la covrigar, unul la stat! (2.02.10)

A revenit la TV discuţia despre excese, cu terifiantele ei spaime sociale … Că s-a fixat taxă pe viaţa noastră cea de toate zile nu încape îndoială, iar prima victimă a excesului de sare, zahăr şi grăsimi cred că e covrigul… Gaura, cu vizibil mai puţine calorii, nu se scade din impozit. Cum postul e oricum aproape, mă gândesc la o formulă abilă de protest, de ţeapă antisistem, cu o dietă care să mă lecuiască (de rromania în care banii se spală în cristelniţe !), dimineaţa morcov, pe la prânz un apetisant păstârnac iar la cină ţelina, cu efectul ei revigorant… Mă rog, ordinea se mai poate schimba. De crocanţii covrigi cu mac nu mai poate fi vorba… E chiar enervant să plătesc un pitac la covrigar şi unul la stat!

(sursa imaginii)

Legături surprinzătoare – păzitorii teatrului… (2.02.10)

Nu demult vorbeam, poate cu o anume frivolitate în a vedea legături surprinzătoare, despre un Iaşi vienez, din care nu se mai păstrează prea mult… De ani buni se lucrează la superba clădire a Teatrului Naţional. Consolidarea e pe terminate, restaurarea va mai dura. Însă încep să fie vizibile, pe ici pe colo, detalii „reîmprospătate”, cum e galeria de măşti tragice de la mansardă şi din zona scenei… Dincolo de expresivitatea măştilor tragediei antice, ori, poate, a feţelor lui Ianus (considerat şi zeul uşii, al sărbătorilor şi riturilor de trecere…), figurile par a avea forţa de sugestie a „păzitorilor” din templele orientale.

Meteorologii subiective – neliniştea… (31.01.10)

(Foto D.A., în ograda casei Ciomac-Cantemir, Botoşani)

Meteorologii subiective – fructele iernii… (28.01.10)

… priveam ceţurile dimineţii geroase, cu sloiuri de vacs ce încărcau copacii, de parcă ar fi rodit peste noapte macabre poricale glasate …

(Foto D.A. în 28 gerar 2010, Iaşi, sub – 20 ºC)

Meteorologii sentimentale – gerul… (25.01.10)

… gerul care s-a înţepenit pe la – 20 ºC vine din alt timp, e cel pe care l-am uitat din copilărie… zăpezile par să fi auzit invocaţia magistrului Villon din trista-i Baladă a doamnelor din alte vremuri şi s-au aşezat ca altădată… – Mais oů sont les neiges d’antan ? – ofrandă e pe masă cât pentru un potop de singurătate…

(Fotografie D.A., 25.01.10, din ograda casei Ciomac – Cantemir din Botoşani, pe str. Victoriei la nr. 15)

La păzitorul înaripat şi vesel… (20.01.2010)

O casă cu un fason oarecum neobişnuit, ce stă sub semnul legăturilor surprinzătoare, se află în Iaşi în apropierea Filialei Academiei. Casa aminteşte de numele cu rezonanţă al unui general francez, Henri Mathias Berthelot, care a rămas în memoria soldaţilor români într-o variantă folclorică, „taica Bertălău”. Despre casă nu prea sunt informaţii, iar în lista oficială a monumentelor clădirea este datată în intervalul 1900 – 1911. „Limbajul” plastic al faţadelor trimite la neoclasicism, la mansarda franceză a anilor 1900, pavoazată însă cu două căciuli baroce, de o anume frivolitate. Ceea ce frapează la o privire mai atentă la detalii decât la proporţii, este verticala intrării, a cărei terasă semicirculară e ritmată de baluştri. Deasupra intrării e reprezentat un neobişnuit de vesel păzitor al pragului, echipat cu un penaj învolt. Chipul este al unui şugubăţ ce ar părea că inspiră un contagios chef de viaţă, însă tocmai zâmbetul prea “generos” transmite un frison nu tocmai plăcut. Barba şi mustăţile sunt într-o firească relaţie cu barocul învelitorii (exprimând gustul deloc surprinzător pentru accente de inspiraţie germană). Pe frontonul încărcat în detalii, inclusiv cu un balcon ce pare susţinut de forţa penajului înfoiat, se află o compoziţie bizară, cu amoraşi care încadrează o figură cu ochi oblici, extratereştri.

Cărarea, gerul şi Lapi (17.01.10)

Cărarea e o tăietură de pădure albă către cer… e o aşteptare, e calea prin desişuri care duce spre oriunde şi nicăieri…

Adnotare (18.01.10): despre prietenii lui Lapi din pădurea Baisa de lângă Botoşani a scris câteva impresii Andra.

Mall-ul poporului… (16.01.10)

Nu m-a dus mintea – e o explicaţie pentru handicapul de a nu fi ajuns „om!” politic sau de afaceri – să-mi imaginez că există ochi aţintiţi şi către „casa poporului”…. Să ne-nţelegem, nu spun că după maneaua jafului naţional din „averea întregului popor” către oligarhiile de partid(e), pe colina buncărelor va sta proţăpit, peste nişte ani, mall-ul „lu’ Prigoană”… Nicidecum, respectivul senior (doar pentru a-l diferenţia de candidatul junior) e numai o trompeţică de testat „percepţia publică”, în acest caz mai eficientă decât premierul cu trompeţica lui de tinichea… Şi, ca dintr-un ricoşeu involuntar, balerina blondă care (ad)ministrează “dezvoltarea” fraierilor din diverse regiuni cu bani de la alţi fraieri din diversa UE, a preluat pasa lungă de la senior şi parcă nu i-a părut nefezabilă: „probabil că ar fi o alternativă”… Acuma, casa cu pricina, inexistentă pen’că n-are acte (cum spunea unul dintre arhitecţii care a năşit-o, casa nu are nici un aviz sau autorizaţie, partidul-stat comunist nu înţelegea să dea seamă de proprietate) dar mare cât piramida lui Keops şi vizibilă din cosmos, e mega afacerea imobiliară. Ea şi terenurile virane de pe costişele din jur, pot naşte, în somnul raţiunii poporane, visuri faraonice. Prin urmare, ce să mai chinuiască poporul cu întreţinerea „casei” sale (vorba vine) şi aşa are tot românu destule griji cu apartamentul „proprietate personală”! În plus, e doar o chestiune de viitor imediat până când va rămâne sufrageria poporului neocupată, după ce tot el a votat cu sârg la referendum pentru „unicameral” cu 300 de parlamentari… O altă notorietate de partid, în calitatea ei de preşedintă a deputaţilor nu s-a arătat surprinsă, semn că subiectul casa-mall e în fierbere prin anumite birouri: „În momentul în care vom avea o Constituţie aşa cum românii şi-o doresc, adică cu parlament unicameral şi cu un număr maxim de parlamentari în jurul cifrei de 300, atunci putem discuta şi de mutarea Parlamentului. Sunt deschisă oricărei discuţii” (nu-mi vine să cred că am citat din Roberta, în spaţiul meu intim). Ar fi încăput în sala unirii o „catedrală a neamului” cu ceva „remodelări” şi un design ne(o)ortodox specific, însă patriarhul şi-a dorit o dezvoltare distinctă pe verticală nu pe orizontală cum e respectiva sală, lungă cât tancul (petrolier) biruinţa pe care l-a comandat cândva „cârmaciul” (nu despre C. e vorba, respectivul cu elena lui n-a avut niciodată calificarea necesară)… Ce e de făcut ?, e întrebarea legitimă dacă nu suntem ingraţi şi ne preocupă interesele naţiunii! Un mall, un mall, un… ar putea să se audă multe glasuri de copii!