Ori de cîte ori merg dintr-un loc în altul,
mai ales în trenul arămiu
călătoria pare fără sfîrșit
visez, privind pe geam copacul care se rotește în zare. Un țipăt!
nu mă pot cufunda în reviste. Mă odihnesc amintindu-mi prin aripa nopții dealurile
sterpe, roșii, oarecum selenare
oare unde coboară cărarea?
pășesc prin pajiști de nouri; toate sînt cu putință și toate sînt mai presus de mine însumi.
În călătorii privesc mereu reluatele brazde și mereu aceleași hățișuri…
Într-o relatare despre un sat atemporal, în care doar roțile căruțelor au fost schimbate cu unele din cauciuc, Elena a surprins o amintire a unei femei: ”nu am să uit niciodată poezia O, mamă! Au trecut atâția ani de când am terminat școala, tot nu pot să o uit…” De fapt, pentru cei mai mulți Eminescu înseamnă puține cîteva poezii frumoase. Restul e dezbatere intelectuală, că de fapt Eminescu e un mit, că și demitizările sînt necesare, că esențială e întoarcerea la operă… Mofturi! Satul pe care l-au vizitat cîțiva pe 14 ianuarie a primit, pe vremea comunismului, un nume, Mihai Eminescu, altele au fost botezate Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu… Satele sau măcar nemarginile lor sînt ale lui Eminescu, așa cum ar fi rămas și Ipoteștii, dacă nu era prea aproape de Botoșani și dacă nu era creată acolo ”instituția” Eminescu… Petru Creția imagina Ipoteștii ca pe un loc special, atîta tot. Pentru profesorul Dumitru Irimia asta și era. Însă altfel, nebunește, se întîmplă cînd ”vin” instituțile, spiritul fuge spre a se regăsi unde-i place, unde zărește o geană de libertate, nu se lasă ”amplificat”, el nu vrea deloc să se audă la microfon… Bunicului meu, îmi amintesc, îi plăcea mai degrabă Coșbuc. Așa simțea el, era țăran. Poate că învățase la școala primară cîteva poezii pentru ”serbare”, însă după vreo 60 de ani încă le recita fără greșeală, într-un fel mai ritmat, fără pauze studiate și oftaturi subînțelese, melancolia săteanului e spre adînc nu spre afară, el spunea versurile așa cum se mai aude cîte un bătrîn îngînînd o baladă. Să nu ne amăgim cu ambîțuri subțiri, germanul de rînd nu e un cititor de Hölderlin, cînd nu se uită la TV adoarme cu ziarul… Asta nu suie nici nu coboară ”cultura germană”. Cum nu i se întîmplă nici celei române, dacă foarte puțini își amintesc de Eminescu, iar și mai puțini că din 2010 15 ianuarie e o ”instituție” legală, iaca ”ziua culturii naționale”! La ce o fi folosind acea lege, dacă era despre văruit copacii mai înțelegeam, era ca într-un vers al lui Topîrceanu… Însă cîteva poezii frumoase lăsate în cartea de citire îi vor face pe unii să-și spună pentru ei, ”Trecut-au anii…”
”Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară.
Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!”
Îmi aduc aminte de o seară specială la Ipotești, seară de vară cred că era, la un pahar de vin cu Petru Creția și Valentin Coșereanu… Vorbea despre ceea ce el visa și probabil o spunea cu multe prilejuri, o proiecție pentru Ipotești…. Am regăsit cu emoție un film în care Petru Creția descrie acea utopie! E proba distanței dintre viziune și ”instituție”.
Răsfățul sărbătorilor sînt cadourile. Unul dintre cele primite recent mi-a amintit de un prieten discret, elegant, cu un suflet de o superbă civilitate. Vasile Doru Ulian mi-a trimis pentru a fi privit sub bradul Crăciunului un CD cu pictura sa de la ”retrospectivă”, de acum mai bine de 2 ani.
Pictura lui Ulian ”vorbește” cu parcimonie într-o vreme în care cuvintele prea agitate și prea multe și-au pierdut din forța pe care au avut-o cîndva. El readuce cuvîntul copac, mai cu seamă, în starea de liniște în care era rostit cu rost. Situat dincolo de experimente, Ulian este un pictor al locului stîncos, mai rar în varianta muntelui ca relief în panul îndepărtat, cît mai degrabă a stîncii ca personaj. Printre stîncile lui inspiratoare este cea de la Sihla, ”piatra Sf. Teodora”. A căutat să o vadă din cele mai inaccesibile unghiuri, ca un sculptor iscodindu-și modelul contorsionat spre a-i reliefa crevasele adormite…
(Foto: Vasile Ulian, Piatra Sf. Teodora, variantă, u.p., colecția noastră)
Pe străzile lăturalnice ale orașului varul vechi mai miroase încă, uneori poți vedea strălucirea lui pală… Par însingurate zidurile vechi. Cu fiecare an dispar de tot cele mai multe dintre ele, uneori sînt ”renovate” unele, de fapt sînt supraînălțate casele la dimensiuni impersonale, cu odăi inutile în care nu doarme nimeni, nici măcar un pește într-un acvariu.
Pe strada Miorița am întîlnit o casă tradițională pentru Botoșanii sfîrșitului de secol XIX. Eugenia Greceanu găsea neobișnuit tipul acela de casă cu ”pinioane teșite”, de un fason cu totul transilvănean. De ce o fi fost atît de îndrăgit în Botoșaniul acelei perioade rămîne un mister, deși cîteva explicații sînt posibile. Cîndva numeroase, în prezent s-au păstrat foarte puține astfel de case.
Casele cu cerdac traforat ca o dantelărie, țărănească la origine, au ”venit” mai tîrziu, în prima parte a secolului XX. S-au amestecat printre alte case, dînd varietate spațiului urban dominat de rafinamentul și grandoarea belle-epoque, într-o arhitectură vernaculară variată, bogată și elegantă. Adică exact ceea ce lipsește astăzi la casele fără arhitectură și nu e nevoie să-mi vorbiți de postmodernism pentru a motiva reducerea arhitecturii la volum. E doar o lipsă crasă de stil!
(Foto D. Agachi, ”Botoșanii care se duc…”, sfîrșit de decembrie 2011)
Dacă sărbătorile Anului Nou au în lumea rurală vigoare, după cum văzusem la Coșula, Vorona, cele citadine au o stilistică mai aparte! Vorbesc aici de orășele, probabil puține ca niște ”oaze”, în care obiceiurile nu s-au pervertit încă și nu s-au vulgarizat pînă la deturnarea sensului. Mă rog, e o supoziție, m-aș bucura să mă înșel.
Alaiul cu adevărat ceremonial pe care l-am întîlnit în prima zi a anului pe străzile Dorohoiului întrece în bogăție și rafinament tot ce am văzut încă din copilărie în jocul căiuților, oricum unul dintre cele mai complexe obiceiuri ale renașterii (evit să spun obiceiuri de iarnă, pentru că ele nu serbează moartea ci reîntoarcerea la viață, în fapt ele prevestesc primăvara). Alaiul citadin ”reflecta”, cu nostalgia ”eternei reîntoarceri”, lumea satului din care orășeanul s-a desprins, una absolută pe care a pierdut-o, cu preot, horă, mire și mireasă, flăcăi și turci, ursari și ”moartea” ca personaj purtător de coasă și umblător prin lume. În satele din Moldova, costumul pentru jocul căiuților transmite imaginea călărețului încălecat pe cal. Cal și călăreț sînt împodobiți pentru a sublinia forța de a ieși biruitori din orice confruntare, dansatorii căiuților fiind îmbrăcați cu tunici roșii și chipie cît se poate de cazone. Călăreții poartă săbii pe care le mînuiesc într-un războinic dans al armelor, cu atacuri repetate și piruiete surprinzătoare. Așa e cam peste tot pe unde jocul calului este cunoscut, bogăția temei izvorînd din perenitatea ei și mai puțin din micile variații de ritmică a mișcării, poate de melodie, poate de acribie în redarea alurii calului, în unele locuri mai stilizată, în altele cu o coamă multicoloră splendid împodobită.
Însă la Dorohoi am întîlnit superlativul acestei costumații. Calul a fost stilizat într-o formulă maximalistă, fiind redus la un frumos accesoriu care se poartă în mînă. Călărețul joacă ridicînd spre înalt calul ca o podoabă, aș spune himera lui, calul năzdrăvan care se înalță în zbor cu o forță dezlănțuită. Calul mînuit de prinț/ofițer este o broderie de mărgele, păstrînd coama, alura curbă și subțirimea zveltă a gîtului și, uneori, ochii mișcători din oglinzi.
Costumul călărețului este și el de un rafinament ridicat la rang de artă a broderiei din perle și mărgele. Cascheta e hiperdezvoltată pe verticală ca o mitră, ca o coroană princiară. Mantia, uneori brodată, alteori nu, este croită savant, însă atunci cînd e brodată rivalizează cu veșmintele preoțești, aș spune de patriarh, din care pare să se fi inspirat, ca un reflex al mantiei țarului sau bazileului. Atenția specială dată costumului cere croitori și broderi cu adevărat talentați și cine știe cîte ore de muncă atentă! Fantezia care face unic fiecare costum e a ”artistului” care îl lucrează. Numai o comunitate cu adevărat împătimită de eleganță, de ”stil”, de nemaivăzut, e capabilă să se dedice unor astfel de momente care să o transpună în vremea mereu retrăită a întemeierii… (Dorohoi e un orășel din nord, cîndva capitala județului cu același nume, astăzi aflat în județul Botoșani.)
(Foto D. Agachi, Căiuții de la Dorohoi, 1.01.2012; fotografiile nu pot fi reproduse sau publicate fără citarea sursei și acordul autorului)
dumitruagachi
