Tag Archive: Venus


Plimbîndu-se prin ”Parc de Bruxelles”, Christopher M. Gérard amintește pățania unui confrate bruxellez. Pe cînd era elev, dramaturgul Michel de Ghelderode descoperă trupul femeii contemplînd-o pe Venus. În treacăt fie spus, cînd am privit și eu cu atenție statuia am văzut că ”Venus cu porumbel” a fost sculptată tocmai la 1774 și că, estetic vorbind, poate sta în orice mare muzeu al lumii… Numai că elevul de atunci, aflat la primele sale emoții estetice și erotice în amestec exploziv de stări adolescentine, a avut neșansa să fie văzut, în concentrata lui contemplare, de un preot neîndurător al colegiului său și pedepsit sever pentru impudoare… ”Le petit impudique” a rămas însă ”îndrăgostit” de statuile orașului și, pe la bătrînețe, a scris o carte, ”Mes statues”…

Ce vremuri, domnule! Cine-și mai ridică astăzi privirea spre clasica Venus, ușor rubensiană ?

(foto, 26 decembrie 2017, ”Venus cu Porumbel”, Parc de Bruxelles; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Reclame

În expoziția lui Jeff Koons de la Almine Rech Gallery din Bruxelles am văzut cîteva jucării gonflabile. Sălile arată ca depozitele frigorifice, în fine, minimaliste e termenul scornit pentru a face vandabilă o arhitectură ieftină, golită de orice. Plimbîndu-mă printre exponatele supradimensionate asta a fost impresia oarecum puerilă, că privesc figurine de mușama chinezească, atît e de fidel copiată ”realitatea” kitsch-ului. Altfel spus, jocul kitsch e unul de al doilea grad, o păcăleală, e jocul de-a ”ce vezi nu-i adevărat”. Și nu este. Dacă un inocent ar încerca să palpeze gumele și să le simtă scîrțîitul și moliciunea, l-ar frisona răceala metalului. Numai impresia e de gumă și e iluzorie ca orice impresie, realitatea artistică nu. Arta lui J. K. ține, finalmente, doar de precizia șlefuirii pînă la a nu mai lăsa nici un dubiu, nici o cută pe care să o cauți concentrat pentru a exclama detectivistic, ha!, iată proba că metalul nu e gonflabil. Kitsch e însăși perfecțiunea ”copiei” față de chinezăria originală.

Artistul, sculptorul – îl numim astfel în lipsa altor termeni – știe că interpretarea, în variile ei formule, e cuibărită în mintea privitorului și e atît de ”elaborată” cît e respectivul de snob… Iar dacă te uiți și la calitatea, mărimea și coperțile aurite ale albumelor cu fotografiile baloanelor înnodate ale lui J.K., ajungi să-ți spui, snobi, dar mulți! Hai s-o întorc serios: unele dintre baloanele de oțel policrom și strălucitor ca staniolul bomboanelor de pom, trimit la arhetipuri.

Vorbesc de o Venus sticloasă, carnală, model clasic-antic și uriașă ca o statuie de grădină și de o superbă și savantă împletitură dintr-un ”balon” purpuriu, o altă Venus paleolitică (Willendorf), sticloasă și ea, cu fese enorme și sîni deluroși, în simbolica ancestrală a fecundității.

Pînă la urmă e cam tot ce poate scorni arta unui sculptor cu o imaginație retardată: un joc autist de-a kitsch-ul. Ceva în mintea privitorului se întîmplă totuși, e tentat să verifice trucajul. Iar în locul urechilor moi de cauciuc vopsit ale cățelului gonflabil simți sunetul clar metalic, muzical inconfundabil, al unui oțel de calitate. Rămîne exclamația ironică a privitorului exersat, cum mi s-a părut comentariul lui Roger Pierre Turine, în Arts Libre (supplément à La Libre Belgique, n. 158): ”pièce de bronze, polie à l’infini, et qui brille, qui brille… Magistrale!”

(Foto din expozitie, 27.10.2012)