Tag Archive: Moarte


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

E pensionar și văduv. Soția a murit lîngă el cînd dormeau, nici n-a știut. A murit așa, iar cu mîna a făcut gestul acela prin aer, rotind încet, cum ai da drumul la un puf de pană cînd vîntul abia adie și după cîteva clipe nu o mai vezi, vîntul a și ascuns-o pe undeva… Își face rugăciunea mergînd pe aleea dintre abații, galbenă la vremea asta, și mișcă din deget biluțele pe ață, un șirag destul de lung. Cred că se ruga și cînd îmi vorbea, degetul mîinii drepte nu-și înceta deloc gimnastica spirituală, parcă în ritmul pașilor, parcă mai repede. Cînd spunea ceva esențial ridica mîna spre copacii galbeni și atunci șiragul se vedea în toată splendoarea. Are un fiu monah ce viețuiește undeva în Franța, cîntînd gregorian în latină, ”nu ca aici, în franceză, dar e bine și așa, mi-a zis, n-are nici o importanță!”. E catolic ”așa ca la pensie”, vine la mănăstiri la fel cum merge musai o dată pe săptămînă la Bruxelles, are el un resto în care-i cunoscut și mănîncă scoici cu cartofi fripți… Asta-i pofta, mănînc deci trăiesc, așa gîndește și faptul de a fi religios, cartezian: ”altfel n-ar avea nci un sens! Viața n-ar avea nici un sens! Nu ar putea fi cum e dacă n-ar avea nici un sens. Nu că ar fi absurdă, nu, ar fi absurd că sînt și i-aș pune capăt cu un glonț în cap!”
(fotografie din 29 octombrie 2017, Mănăstirea Maredret din Belgia; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Vocea

3620503

În rememorările sale, Cohen mărturiseşte că un volum de poeme de Garcia Lorca i-a schimbat viaţa. Din acea adecvare a sufletului său la senzualitatea poemului vine forţa recitării lui Cohen. Părea că vocea trecuse deja pragul şi vorbea dincolo.
Abisul sonor în care putea coborî vocea mereu bătrînă a lui Cohen răscoleşte tot ce e mai celest în noi. Răscolește în adîncime, pentru a oglindi în înalt. Dar ce ar fi dacă ascultătorul s-ar opri în acel abis, vrăjit de peisajul din „registrul grav” al fiinţei şi nu ar mai vrea să se desprindă, ca din tărîmul celălalt, ca din propriul său trup creat dintr-o hipertrofie a nervilor? Poate o copleşitoare durere, pe care uneori doar tinerii o pot percepe, arsura unei melancolii pe care, cu timpul, reuşeşti să o faci mai prietenoasă. (foto de aici)

https://www.youtube.com/watch?list=RDVIR5ps8usuo&v=VGEWQRL2sJk

Tatăl nostru
Care e în ceruri undeva pe drum
A făcut din a fi devotat
Un fel de sfințenie…
Ca o asceză trăită la țară.
Cînd s-a făcut voia sa
Tatăl nostru
A zidit o casă pe care
A smuls-o oarecînd din tălpile crăpate
Și a dus-o într-un loc mai bun
Precum în cer
Uneori merii se usucă și acolo
Tatăl nostru
Se odihnea rareori
Duminica se mulțumea să-și privească grădina
Cea de toate zilele
Să-i pară frumoasă
Din devoțiune
A stat deseori departe de casă
Știind că blocul turn îi poartă băieții la școală
În Laurian zburdau matematica și fizica
Iar facultatea venea de la sine
Nici măcar nu i-am cerut
Dă-ne-o nouă
Tatăl nostru
Citește rugăciuni
Din cartea cu scris mare…

(În memoria tatălui meu Dumitru, 30.09.1931 – 14.09.2014; fotografie, 17.09.2014)

”Cînd se termină orele”

Țipătul pescărușului smulge din mine

Mirosul roșu-stins al zadei

Mă îmbată cu liniștera trecerii

Prin trunchiul înmiresmat îmi curgeau mîinile colorate

El îmi uitase numele și îmi spunea simplu

Nimeni

Eu mă caut prin venele galbene și îl alint simplu

Copacule

(Foto D. Agachi, 5.11.2011, Secvență din parcul Léopold, Bruxelles)

Într-o înregistrare pe care mi-o indicase Elena, l-am văzut pe părintele Cleopa răspunzînd ca o mitralieră întrebării: care e cel mai bun profesor? Moartea… Moartea… Moartea! Părintele relua, la rîndu-i, vorba aceasta din scrieri patristice, Sf. Vasile afirmînd că, pentru a avea acces la înalta filosofie, „de-a pururea să cugetăm la moarte.” Am însă impresia că problema aşteaptă, atunci cînd „te încearcă” uneori într-o viaţă de om, mai degrabă rezolvări „practice” şi mai puţin „cugetări” abstracte. Încep să cred că fiecare, dacă e oarecum atent la sine însuşi dar, mai ales, încearcă să nu uite ci să înţeleagă, va fi surprins să vadă că există momente în care parcă a murit cu adevărat: rupturi brutale, treziri sfîşietoare dintr-o aparentă stare de normalitate, momente fără de ieşiri… Indiferent cît de gravă sau de neserioasă e „limita” de viaţă care iese în cale, ea te pregăteşte pentru „problema” esenţială. Totul e să înţelegi că ai parte de un moment de pedagogie, de care e bine să profiţi fără să-ţi pierzi minţile!

(Foto D. Agachi, 3.05.2011, casă art nouveau cu bufniţe în Liège, Belgia)