Tag Archive: galben


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

E pensionar și văduv. Soția a murit lîngă el cînd dormeau, nici n-a știut. A murit așa, iar cu mîna a făcut gestul acela prin aer, rotind încet, cum ai da drumul la un puf de pană cînd vîntul abia adie și după cîteva clipe nu o mai vezi, vîntul a și ascuns-o pe undeva… Își face rugăciunea mergînd pe aleea dintre abații, galbenă la vremea asta, și mișcă din deget biluțele pe ață, un șirag destul de lung. Cred că se ruga și cînd îmi vorbea, degetul mîinii drepte nu-și înceta deloc gimnastica spirituală, parcă în ritmul pașilor, parcă mai repede. Cînd spunea ceva esențial ridica mîna spre copacii galbeni și atunci șiragul se vedea în toată splendoarea. Are un fiu monah ce viețuiește undeva în Franța, cîntînd gregorian în latină, ”nu ca aici, în franceză, dar e bine și așa, mi-a zis, n-are nici o importanță!”. E catolic ”așa ca la pensie”, vine la mănăstiri la fel cum merge musai o dată pe săptămînă la Bruxelles, are el un resto în care-i cunoscut și mănîncă scoici cu cartofi fripți… Asta-i pofta, mănînc deci trăiesc, așa gîndește și faptul de a fi religios, cartezian: ”altfel n-ar avea nci un sens! Viața n-ar avea nici un sens! Nu ar putea fi cum e dacă n-ar avea nici un sens. Nu că ar fi absurdă, nu, ar fi absurd că sînt și i-aș pune capăt cu un glonț în cap!”
(fotografie din 29 octombrie 2017, Mănăstirea Maredret din Belgia; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Studenție

La picup ticăia de 33 de ori pe minut
Un fel de inimă
Inelul de fum
Ne duce tinerețea în sus, albăstrie, discul s-a terminat…
Ascultă, ascultă refrenul șoptit
Pe buza paharului cu votcă
În tristele noastre povești
Se-aud viind înaripate clipe
Cînta Vladimir,
Viața curge tăcută pe fața de masă
Galbenă
Eliberai încă un rotocol parfumat din țigară
Eu nu întreb nimic din toate cîte știi
Rămîn în umbră nucii rătăcitori prin stepe…

(Foto D. Agachi, semne de primăvară la Bruxelles, 17.03.2012)

”Cînd se termină orele”

Țipătul pescărușului smulge din mine

Mirosul roșu-stins al zadei

Mă îmbată cu liniștera trecerii

Prin trunchiul înmiresmat îmi curgeau mîinile colorate

El îmi uitase numele și îmi spunea simplu

Nimeni

Eu mă caut prin venele galbene și îl alint simplu

Copacule

(Foto D. Agachi, 5.11.2011, Secvență din parcul Léopold, Bruxelles)

S-a întîmplat să am revelația unei ”reprezentări” concrete a timpului. E de la sine înțeles că poarta e încărcată de sens spațial. Fie că vorbim despre dimensiunea ei grandioasă sau de cea umilă, de poarta inaccesibilă a împărăției ori de portița ”din dos”, ca evadare facilă din interiorul claustrofob spre largul zării, mișcarea porții îl creează pe ”înăuntru”, ca un decupaj într-un generic și atotcuprinzător ”afară”. Am văzut o poartă care, ca și cea japoneză, se afla deschisă în timp: prin conturul ei verde boltit se profila galbenul care se va (pe)trece…

(Foto D. Agachi, 30.11.2011, Toamnă în La Roche, munții Ardenne, Belgia)