Tag Archive: Spaţiu


Orice sat prin care am trecut mi s-a părut frumos, nimic de zis în minus. De altfel, satele și orașele au o tăbliță rutieră la intrare indicîndu-ți cît e de ”înflorit” și pitoresc, după numărul de floricele desenate, de la una la patru!
Însă a deveni unul dintre ”les plus beaux!” nu e deloc ușor! Presupune respectul valorii, al tradiției și al istoriei (istoriilor) care adaugă mult mai mult decît e, în mod obișnuit, un sat. Dosarul de candidatură pare stufos iar printre altele un criteriu e foarte sever : ”Posséder, sur son territoire, au minimum 2 sites ou monuments protégés (classés ou inscrits)”. Monumente protejate nu înseamnă neapărat castele (contează și ele, desigur) ci o străduță, o biserică, o moară, niște case bine zidite, un stîlp, ceva uman pe care, văzîndu-l, să înțelegi că oarecînd cuiva i-a păsat că trece prin viață și a lăsat în trecere un semn…
În fine, titulatura nu face alceva decît să indice ”l’importance et la valorisation du patrimoine du village, sa qualité architecturale, urbanistique et environnementale…”

Iată că se poate ca satul să și fie, să și rămînă frumos!

(foto 25.07.2017, Beuvron-en-Auge, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

(foto 31.07.2017, Gerberoy, Picardie, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

Anunțuri


Vorbind în general, după animația din saloanele și galeriile unui castel, două spații, plasate oarecum periferic, prilejuiesc răgazul meditației: capela și teatrul… Intimiste, ambele erau create pentru o suită restrînsă. Sala de teatru a castelului din Chimay, scăpată intactă după un incendiu ce a distrus castelul, e o miniatură a oricărei săli celebre: e complet dotată pentru teatru, operă și concerte! Doar că are o lojă centrală cît o alună scobită, un stal cît o jumătate de nucă și o cupolă ca o scoică aurie. Însă totul e rafinament, totul e atmosferă! (Teatrul castelului din Chimay, Belgia, foto 18 mai 2014)

S-a întîmplat să am revelația unei ”reprezentări” concrete a timpului. E de la sine înțeles că poarta e încărcată de sens spațial. Fie că vorbim despre dimensiunea ei grandioasă sau de cea umilă, de poarta inaccesibilă a împărăției ori de portița ”din dos”, ca evadare facilă din interiorul claustrofob spre largul zării, mișcarea porții îl creează pe ”înăuntru”, ca un decupaj într-un generic și atotcuprinzător ”afară”. Am văzut o poartă care, ca și cea japoneză, se afla deschisă în timp: prin conturul ei verde boltit se profila galbenul care se va (pe)trece…

(Foto D. Agachi, 30.11.2011, Toamnă în La Roche, munții Ardenne, Belgia)

Undeva în Bruxelles, în zona  Schuman e un careu pavat cu piatra cubică, nimic sofisticat, înconjurat de bănci și verdeață, traversat de alei pe care te poți plimba ascultînd siluetele de apă. La fel ca statuile volatile ale lui Giacometti, artezienele capătă volum, sonoritate, culoare, reflexii, dublînd siluetele trecatorilor grabiți sau relaxați, meditativi sau extroverți…

(Foto D. Agachi, 31.08.2011)

Drapaje şi transparenţe

 

 

 

 

 

Cu vreo două zile în urmă am citit pe blog-ul Andreei o împăcată meditaţie asupra spaţiului şi reverberaţiilor sale interioare: „locurile ne definesc”, spunea. Învăluiţi în drapajele vârstelor, în transparenţele lor alburii, înţeleg că începem prin a locui, cu primii noştri paşi spaţiul, iar apoi spaţiile ne locuiesc, chiar cele exotice, poate ezoterice, cele cotidiene cu precădere (ce să mai spunem de cele onirice, replici fidele de spaţii interioare şi exterioare atât de vulnerabile, care se prăbuşesc sau sunt deja în ruină…). Şi în toate lăsăm impalpabilul, atmosfera trăirilor noastre. Trimit la o anume poezie de Eminescu, din volumul Poesii (1884): 

Se bate miezul nopţii…

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.   

 
 
 

 

 

 

Atmosfera Obcinilor Bucovinei.

În lunca Moldovei la Humor.

Seară în Botoşani.