Tag Archive: Zidarie


Orice sat prin care am trecut mi s-a părut frumos, nimic de zis în minus. De altfel, satele și orașele au o tăbliță rutieră la intrare indicîndu-ți cît e de ”înflorit” și pitoresc, după numărul de floricele desenate, de la una la patru!
Însă a deveni unul dintre ”les plus beaux!” nu e deloc ușor! Presupune respectul valorii, al tradiției și al istoriei (istoriilor) care adaugă mult mai mult decît e, în mod obișnuit, un sat. Dosarul de candidatură pare stufos iar printre altele un criteriu e foarte sever : ”Posséder, sur son territoire, au minimum 2 sites ou monuments protégés (classés ou inscrits)”. Monumente protejate nu înseamnă neapărat castele (contează și ele, desigur) ci o străduță, o biserică, o moară, niște case bine zidite, un stîlp, ceva uman pe care, văzîndu-l, să înțelegi că oarecînd cuiva i-a păsat că trece prin viață și a lăsat în trecere un semn…
În fine, titulatura nu face alceva decît să indice ”l’importance et la valorisation du patrimoine du village, sa qualité architecturale, urbanistique et environnementale…”

Iată că se poate ca satul să și fie, să și rămînă frumos!

(foto 25.07.2017, Beuvron-en-Auge, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

(foto 31.07.2017, Gerberoy, Picardie, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

O să mai zăbovesc în plăcerea amintirii, printre imaginile pe care le-am surprins în călătoria de la începutul lunii decembrie (2009) la Bruxelles. Mai tot timpul a plouat, aşa că datorită luminii gri, aproape opacă, lipseşte fotografiilor tocmai expresivitatea care să redea impresia jucăuşă, oarecum veselă, pe care o lasă acele case. În aparenta lor uniformitate, casele construite la Bruxelles într-o perioadă destul de restrânsă, de pe la 1895 la 1910, privite cu oarecare atenţie emană o neobişnuită diversitate. Uniformul este consecinţa, am impresia, unui regulament urbanistic de la care în epocă nu s-a făcut rabat. Regulament destul de restrictiv, care a impus realizarea de construcţii doar înşiruite, lipite unele de altele şi perfect aliniate la stradă, cu acelaşi regim de înălţime şi cu un front (în sens urbanistic şi arhitectural) de numai 6 m (foarte rar, unele clădiri au deschiderea la stradă de 9 m). Astea au fost restricţiile, dar cât de variate soluţiile… Cu doar puţine elemente, arhitecţii acelei perioade au reuşit ca nici o casă să nu-i semene alteia… Puţine fiind, elementele din care au izbutit jocul faţadelor nu sunt greu de enumerat: cromatica intensă a cărămizii (de cele mai multe ori numai roşie sau, cu un termen propriu spus, cărămizie, uneori şi cu accente de brâie din cărămizi smălţuite în diverse culori), cromatica neutră, cenuşie, a pietrei pusă în naşteri de arcaturi, chei de arce şi verticale la goluri, sau cromatica unei celebre pietre locale, albastră, destul de mult folosită. S-au mai adăugat accentele de vitralii la mai toate casele şi, în puţine cazuri, cele de pictură murală în panouri sau frize (de obicei plasată sub cornişă). La individualizarea caselor a contribuit aproape nelipsitul fronton, de amintire gotică – triunghiular şi în trepte – sau barocă. Talentul arhitecţilor acelei perioade a fost dublat de atenţia dată detaliului, în condiţiile unor foarte restrânse posibilităţi de exprimare prin materiale: cărămidă, piatră, lemnul ferestrelor, sticla vitraliilor, ardezia sau tabla învelitorii. Din aceste exerciţii pe teme (urbanistice) impuse, s-a născut dorinţa (revoltată) de explozie în vegetal, decorativ, exuberant a Art Nouveau, iar mai târziu, ca o restauraţie, rigiditatea figurativă Art Deco.


(Fotografii, D. Agachi)