Fotografii din cîteva ”Les Plus Beaux Villages de France”

Orice sat prin care am trecut mi s-a părut frumos, nimic de zis în minus. De altfel, satele și orașele au o tăbliță rutieră la intrare indicîndu-ți cît e de ”înflorit” și pitoresc, după numărul de floricele desenate, de la una la patru!
Însă a deveni unul dintre ”les plus beaux!” nu e deloc ușor! Presupune respectul valorii, al tradiției și al istoriei (istoriilor) care adaugă mult mai mult decît e, în mod obișnuit, un sat. Dosarul de candidatură pare stufos iar printre altele un criteriu e foarte sever : ”Posséder, sur son territoire, au minimum 2 sites ou monuments protégés (classés ou inscrits)”. Monumente protejate nu înseamnă neapărat castele (contează și ele, desigur) ci o străduță, o biserică, o moară, niște case bine zidite, un stîlp, ceva uman pe care, văzîndu-l, să înțelegi că oarecînd cuiva i-a păsat că trece prin viață și a lăsat în trecere un semn…
În fine, titulatura nu face alceva decît să indice ”l’importance et la valorisation du patrimoine du village, sa qualité architecturale, urbanistique et environnementale…”

Iată că se poate ca satul să și fie, să și rămînă frumos!

(foto 25.07.2017, Beuvron-en-Auge, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

(foto 31.07.2017, Gerberoy, Picardie, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

Publicitate

Teiul (15 iunie 2014)

Nu a fost nimic planificat a fi simbolic, am ajuns sub tei cît se poate de firesc, căutînd un loc de popas… Abia acum înțeleg că întîmplător am refuzat oprirea în alte cîteva locuri. Cînd am dat de ”luminișul” dintre case, cu bănci și teiul în floare, a urmat liniștea parfumată a vîntului. Aflasem Turnul Babel vegetal și eram sub el!

Peisaj tipic valon, foto din satul Forêt, reprezentativ și istoric pentru zona Liège, 15 iunie 2014.

Mai există în Belgia?

Dacă ieri un prieten vorbea despre normalitatea călătoriei cu un tren în formă de reptilă, eu mă raportez la normalitatea unor atitudini de pe aici. Dintre ele, fascinantă e angajarea în a organiza orice, zilele patrimoniului bunăoară, omagiate anul acesta pe 15 – 16 septembrie. Duminica trecută (16) a fost și ”ziua fără mașini” în Bruxelles. În Belgia regula e acceptată cu o anume, inexplicabilă, voioșie. Ieșirea în stradă în acea duminică mi-a lăsat impresia euforiei unor asediatori ce intră în orașul părăsit și umblă bezmetici pe străzi, mulți pe biciclete… Era amețitoare senzația – poate și pentru păsări – că un anume huruit greu lipsea. Pe bulevarde se auzeau doar vorbele, cred că șoaptele s-ar fi auzit la fel de bine. Dintre reperele de patrimoniu am ales cîteva din Saint-Gilles. E acolo o stație de tramvaie subterane numită Horta, în onoarea arhitectului emblematic al art nouveau-lui. Stația e decorată cu reproduceri după ceea ce a cizelat Horta, metalul floral al balustradelor și al stîlpilor zvelți.

Primăria din Saint-Gilles, construită între 1900 – 1904, e un exemplu de eclectism dezinhibat, un fel de a spune că toate pot sta împreună într-o anumită proporție. Rezultatul nu e în nici un caz rafinamentul, doar grandoarea, inclusiv a picturilor murale de peste tot, compozițional și cromatic ținînd de simbolism.

Mi-a plăcut mai mult eleganta șarpantă metalică pe arce a clădirii numită Maison du Peuple. A fost ridicată în 1905 pentru ”reuniunile” muncitorilor, ținute mai degrabă în spirit convivial, altfel spus în cel mai autentic spirit de stînga.

Pe atunci ”solidaritatea” nu ajunsese un cuvînt gol, hăcuit de ”corectitudinea politică”… Ascultasem la radio săptămîna trecută un interviu cu Arno, cîntăreț belgian născut la Ostende, belgian sadea cu strabunică englezoaică. În felul său Arno e un filosof cu voce de bas alcoolic. Iubește muzica indiferent de ”stil”, toată muzica laolaltă, ”cum spune o curvă, iubesc tot!” Arno și-a făcut un obicei: cînd încă întîlnește ceva care-i amintește de autenticul ei spirit, în lumea asta care moare, el se întreabă suprarealist, ”așa ceva mai există în Belgia?” Ceva s-a pierdut, a înțeles Arno, s-a pierdut solidaritatea, ”stînga a devenit dreapta iar dreapta extrema dreaptă”… Arhitecților ”construcției europene”, ca în cazul oricărei alte utopii, le-a scăpat din vedere tocmai ”umanul”….

Scara

Ascensiune de Zilele Patrimoniului în turnul unei primării din Bruxelles (foto proprie).

Ceasurile mute

Unul dintre cele mai stranii vise văzute și nu visate, deși cred ca într-o perioadă m-au urmărit coșmaruri pline de ceasuri mute, este cel al profesorului Borg din filmul Fragii sălbatici al lui Ingmar Bergman. Stranii sînt de fapt doar primele secvențe ale visului în care, în pustia lui plimbare, Borg observă ceasurile fără timp, mute, cadranele lor la fel de pustii… Surprins de neverosimila dispariție a limbilor ceasului din stradă, doctorul își deschide și vechiul lui ceas de buzunar, de la care însă cele două ace căzuseră. O similară impresie de rătăcire, de astă dată în aglomerația unei vremi senine, am avut-o la Frankfurt, pe malul stîng al Main-ului găsind o veche și impozantă clădire recent restaurată, marcată de două mari cadrane negre, cu scriere aurită, de pe care lipsesc mișcătoarele impozante săgeți, care să le dea sens; ceasuri mute!

(Foto D. Agachi, Frankfurt, 1.04.2012; de remarcat profesionalismul restaurării de arhitectură)

(Imagine din filmul Fragii sălbatici, preluare de aici)