o viață de reporter fotograf…

Un scurt film de pe youtube prezintă expoziția lui Steve McCurry (aici). Cele mai multe dintre fotografii se regăsesc și în selecția de la Bruxelles (peste 200 de fotografii, spun organizatorii), însă într-o prezentare și mai bună, mult mai interactivă decît cea în manieră tradițională, cu fotografiile ”înrămate”, prezentată în film. În ”panotarea” din Bruxelles traseul e marcat de plase înalte, cu ochiuri fine, care dau un vaporos joc de flu, lăsîndu-ți impresia că vezi întreaga expoziție în același timp. Relațiile dintre fotografii sînt subtile și dau, cum însuși fotograful ține mereu să precizeze, continuitate incredibilei povești a lumii. Explicațiile înregistate pe care le asculți sînt numai ale fotografului. El amintește pe scurt emoția pe care a simțit-o în momentul în care a gîndit sau a făcut fotografia… Superb!

Steve McCurry povestește cum a făcut fotografia: văzuse peretele plin de urme de palme. Simțea că îi mai trebuia ceva. A așteptat să se întîmple. Nu s-a întîmplat nimic semnificativ, a renunțat după cîteva ore și a revenit a doua zi! A trecut pe acolo un copil. Spune Steve, copilul s-a uitat la el, poate s-a speriat, poate că pur și simplu a vrut să se joace și a luat-o la fugă… Acela a fost momentul așteptat, el i-a produs emoția!

(foto 08.08.2017, Expoziția Steve McCurry, Bruxelles; copyright ©Dumitru Agachi)

Publicitate

Nimic nou în lumea plină de lumină…

Ce a vrut să sugereze artistul renașterii Francesco del Cossa, pictînd o pereche de boboci cu ochi în icoana Sfintei Lucia e ușor de ”văzut” : a omagiat lumina prin frumusețea ochilor (ca dar divin). Sfînta e celebrată de bisericile catolică și ortodoxă pe 13 decembrie, iar prin tradiție e ocrotitoarea ochilor, a orbilor, dar și a electricienilor (ca meșteri ai luminii, înțeleg), de cînd a apărut meseria asta. În maniera obișnuită, ochii sint pictați pe o tipsie pe care sfînta o ține în mîna dreaptă. Numai că pe la 1470, pictorul din Ferrara are o intuiție de geniu, ce se va dovedi fecundă abia peste cinci secole și ceva. El așează ochii mult mai discret, hipnotici și ”suprarealist” în doi boboci de floare fantastă, spre care sfînta privește cu tandrețe și parcă pe furiș… Și iarăși înțelegi că nu e nimic nou în lumea plină de lumină.
(Francesco del Cossa, ”Santa Lucia”, pictură pe lemn, tempera pe fond de aur, 79×56 cm, 1472-1473, National Gallery of Art, Washington; sursa foto, Wikipedia)

Folon – jocul cu privirea

M-a sedus ”Omul” lui Folon de la prima întîlnire, într-o galerie, cred! Despre reîntîlnirile ulterioare, mereu plăcute, am scris de cîteva ori pe blog. Îmi provoca stări oarecum controversate, uneori mă frapa indiferența lui, alteori liniștea lui de spectator niciodată grăbit la întîlnirea cu lumea… Alteori candoarea lui de matur, da, cred că e și o candoare a maturității. Însă în muzeul în care Folon a ținut să-și evoce viața creatoare, aflat într-un cadru de natură aș spune idilic, dacă nu ar fi cît se poate de real și accesibil, am întîlnit ”persoanalitatea multiplă” a omului lui Folon și a femeii pe care sculptorul a imaginat-o. Asociind temelor (abstracte sau figurative) discrete sugestii brâncușiene, starea aparent impasibilă a omului folonian e redată în replici subtile, distincte, într-o diversitate care ține de vocația creatorului de a vedea și, totuși, camufla nuanțele… Maniera în care Folon își lasă privite sculpturile și desenele e punera lor între oglinzi, uneori și a spectatorului. Rezultatul nu e o ”amețeală” care să te cuprindă ci un joc al privirii în toate detaliile deodată, într-o ”dimensiune” extinsă în imaginar.

 

Muza adormită…

(Foto la Fundația Folon / Fondation Folon, 14.05.2015; fundația se află pe domeniile castelului de La Hulpe, lîngă Bruxelles)