Tag Archive: geniu



Un scurt film de pe youtube prezintă expoziția lui Steve McCurry (aici). Cele mai multe dintre fotografii se regăsesc și în selecția de la Bruxelles (peste 200 de fotografii, spun organizatorii), însă într-o prezentare și mai bună, mult mai interactivă decît cea în manieră tradițională, cu fotografiile ”înrămate”, prezentată în film. În ”panotarea” din Bruxelles traseul e marcat de plase înalte, cu ochiuri fine, care dau un vaporos joc de flu, lăsîndu-ți impresia că vezi întreaga expoziție în același timp. Relațiile dintre fotografii sînt subtile și dau, cum însuși fotograful ține mereu să precizeze, continuitate incredibilei povești a lumii. Explicațiile înregistate pe care le asculți sînt numai ale fotografului. El amintește pe scurt emoția pe care a simțit-o în momentul în care a gîndit sau a făcut fotografia… Superb!

Steve McCurry povestește cum a făcut fotografia: văzuse peretele plin de urme de palme. Simțea că îi mai trebuia ceva. A așteptat să se întîmple. Nu s-a întîmplat nimic semnificativ, a renunțat după cîteva ore și a revenit a doua zi! A trecut pe acolo un copil. Spune Steve, copilul s-a uitat la el, poate s-a speriat, poate că pur și simplu a vrut să se joace și a luat-o la fugă… Acela a fost momentul așteptat, el i-a produs emoția!

(foto 08.08.2017, Expoziția Steve McCurry, Bruxelles; copyright ©Dumitru Agachi)

Anunțuri

Francesco_del_Cossa_-_Saint_Lucy

Ce a vrut să sugereze artistul renașterii Francesco del Cossa, pictînd o pereche de boboci cu ochi în icoana Sfintei Lucia e ușor de ”văzut” : a omagiat lumina prin frumusețea ochilor (ca dar divin). Sfînta e celebrată de bisericile catolică și ortodoxă pe 13 decembrie, iar prin tradiție e ocrotitoarea ochilor, a orbilor, dar și a electricienilor (ca meșteri ai luminii, înțeleg), de cînd a apărut meseria asta. În maniera obișnuită, ochii sint pictați pe o tipsie pe care sfînta o ține în mîna dreaptă. Numai că pe la 1470, pictorul din Ferrara are o intuiție de geniu, ce se va dovedi fecundă abia peste cinci secole și ceva. El așează ochii mult mai discret, hipnotici și ”suprarealist” în doi boboci de floare fantastă, spre care sfînta privește cu tandrețe și parcă pe furiș… Și iarăși înțelegi că nu e nimic nou în lumea plină de lumină.
(Francesco del Cossa, ”Santa Lucia”, pictură pe lemn, tempera pe fond de aur, 79×56 cm, 1472-1473, National Gallery of Art, Washington; sursa foto, Wikipedia)

8859511w

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

La cer se urcă pe o
Scară simplă
Bine înfiptă
În singura planetă
Și singura viață
Ce ni s-au dat.
Pe treptele ei alegem
Mișcări de saltinbanc
Asta e tot…
Lecția urcării la cer se termină
Între lumină și nelumină.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Fragila sculptură dinamică a omului aflat în cer, în necuprinsul stelar la care a urcat pe scara înfiptă într-un pămînt arid, de culoarea nisipului, e plasata în ultima sală (e, altfel spus, ultima stație) din traiectul muzeal pe care însuși Folon – artist de geniu – l-a imaginat. Omul se afla dincolo de înalt, în plin nocturn cosmic, în care sclipesc ”luminătorii”. Acolo, cu o voioșie candidă, face incredibile mișcări agile de gimnast și înțelegi ”starea” pe care o poate avea sufletul eliberat. E liber și e reîntors în infinitatea din care a fost creat… (Foto, 14.05.2014; întîmplător sau deloc, astăzi e sărbătoarea Înălțării la creștinii catolici)

247183_819939878093466_2586201512299975638_n

Cînd cineva ar pune cu voioșie pe ”feisbuc” fotografia unor bucăți de casă și de copac, culmea, plasat exact în centrul pozei, ar fi tratat cu zîmbete tolerante de cei cunoscători în ale ”compoziției” fotografice! Cine s-ar gîndi că poză a fost făcută la ”impresie”, la inspirație. Adică unghiuri, ”atmosfera”, subtilitatea, insolitul, unde sînt? Nu poți face fotografia așa, clanț și să nu găsești nimic în ea! Numai că arta e tocmai ceea ce scapă regulii, dar prinde cu finețe (tocmai) ceea ce pare prea banal: prinde, pe lîngă ”fragmentele” de realitate, ”fragmentul” de inefabil pe care nu știi de unde să-l iei, dar care începe să te curprindă ca impresia primilor pași într-o casă conoscută, în care nu ai mai intrat demult…

Reproducere după Manet, Casă în Rueil, u.p., 1882.

Actualizare (02.05.2015):
Textul de mai sus, publicat și pe pagina mea de facebook (01.05.2015) a generat două interesante comentarii. Le reiau aici, pentru observațiile asupra compoziției tabloului lui Manet.

Elena Agachi: ”Manet a pus două axis, poate chiar trei , dacă luam în considerare și casa cu etaj, nu numai coloana și copacul, ți le-a băgat între ochi, cum ar veni! Toate sînt însă fundamentale, compoziția e echilibrată și cuminte. Te face sa privești ÎN SUS. În plus, linia de demarcație, fundamentală în orice compoziție, aici roșie, împarte planul în maniera unei cruci!”

Mihai Kaizer (fotograf): ”Deși sunt de acord în privința acelui zâmbet tolerant, trebuie că întotdeauna este vorba de inspirația de moment, cât și de ceea ce eviți printr-o încadrare anume; este irelevant dacă vorbim de pictură, gravură sau fotografie. Ceea ce vede cel ce ”prinde” pe pânză sau pe film, fie numai și în imaginația proprie, nu poate fi ghicit în totalitate de privitorul tabloului (final). Cred eu că acel inefabil despre care vorbiți (în textul de mai sus, D.A.), este exact ceea nu se vede, dar este lăsat închipuirii. Dacă privim Manet-ul de mai sus și îl caracterizăm sensu strictissimo din punct de vedere compozițional, nu are nici pe departe (doar) un copac aruncat în mijloc sau bucăți de casă relevate de pensulă într-un mod întâmplător. Ochiul se duce spre linia roșie de demarcație care nu e pusă întămplător în treimea superioară: treimea de deasupra liniei este partea de ”acoperiș” (deși nu există un acoperiș la vedere în sensul real al cuvântului) – frunzele copacului se află deasupra planului ferestrelor superioare, ”închizând” scena, ”protejând” casa. De la linia roșie de demarcație, ochiul coboară spre frunzele roșii din colțul din stânga jos, apoi ”urcă” pe cărare și ajung spre casă împotriva copacului care aparent obstrucționează privirea sau călătorul să intre în casă; toate obloanele sunt deschise, semn că suntem primiți. Există așa-zise reguli estetice ce vor încerca să explice de ce o imagine te prinde foarte mult, însă nici o regulă nu îți poate descrie sentimentul pe care îl ai în procesul ”fabricării” pânzei/imaginii. Poate că singura regulă este că fiecare vede ceea ce vrea să vadă; restul cuvintelor sunt făcute pentru așa-zisele manuale de specialitate. Inefabilul, prin definiție, nu poate fi exprimat prin cuvinte, deși te cuprinde de la acei primi pași…

44ea0dea26ae18f217318b75d3f91175-1425473082

Un alt titlu posibil: Dragostea îți întoarce capul!

Da, expoziția Chagall e un eveniment! Așa cum e organizată, cu cele peste 200 de tablouri ilustrînd temele și etapele unei vieți creatoare de geniu ”șăgalnic”, o astfel de expoziție se poate întîmpla o dată la o generație!

„Cu o capacitate de integrare incomparabilă, Chagall a reușit să concilieze ireconciliabilul”. (Gwennaëlle Gribaumont, în Le vif, 15.03.2015). Urmarind expoziția, înțelegi cît de aproape stau unele de altele cele (aparent) ireconciliabile și cît de firesc poezia acoperă fisurile și le topește în culoare…
Incredibilă aglomerație într-o expoziție! Și se vorbește amestecat ca și cum, între tablouri, ar fi Rusaliile în fiecare zi. Duhul picturii e purtator de energii pentru fiecare dintre cei ajunși acolo.

32508f53f24c46f685870a075eaaa29c-1425472315

10450372_10206506547801621_6606300801487253039_n

d84383da02f0abeaf86821c34bf8d671-1425473053

3fd10f7621b2bf0e569f3c56ec3c2b60-1425473050

592a5f0ebb0346927b2ee0142a910461-1425473067

e81c069a0b359e0b739c648c7eb904c0-1425473065de4b16c6c1de13dd54187029c3467303-1425473066e49663c943042fdd7f2725b3749645f4-1425473070

4267fda2e210738241227001de8b95fe-1425473081

(Am văzut retrospectiva Chagall pe 19 aprilie 2015; fotografiile sînt preluate din presa belgiană)