Dracula semănător

Într-un peisaj pictat pe la jumătatea secolului al XVI-lea de Jacob Grimmer, un flamand din Anvers, e surprinsă o scenă insolită. Altfel, peisajul rural e cît se poate de actual, casele și-au păstrat pînă astăzi arhitectura, în zare e un pod impozant, biserica e aceeași, doar costumele personajelor sînt altele… Printre cele două, trei ”scenete” rurale care se petrec în peisaj, în planul apropiat al tabloului, fără a atrage imediat privirea ”ocupată” să înțeleagă ansamblul și verdele plăcut al primăvării, un personaj hîd și translucid seamănă însoțit de cîteva păsări oportuniste (cum i se întămplă oricărui semănător)…. E clar că lucrează în locul perechii de săteni ce doarme pe margine fără habar.
Asta mi-a amintit de o poveste a lui Creangă, în care un diavol mai mărunt în ierarhie a fost trimis să presteze pentru cel care l-a omenit, lăsînd în natură un boț din mămăliga ce-i prisosise. Și diavolul a fost un lucrător fidel și isteț… Oarecînd l-o fi omenit săteanul din tablou pe dracul care seamănă în locul său. Sau poate că Necuratul doar a prins momentul de somn (al rațiunii) și se grăbește semănînd dracu știe ce, de s-or cruci bieții săteni cînd or vedea, la vremea culesului, roadele semănăturii……..
(BRAFA 2017, tablou expus de ”Galerie Florence de Voldere”, Paris)

Publicitate

Nimic nou pe masă…

A devenit obișnuit ca înainte să-și înghită friptura, plăcinta sau chiar veșteda salată, persoana să exprime ”wow!” și să facă o poză în starea impecabilă dinaintea atacului feroce… Și zbang cu ea pe feisbuc, că acolo mai vede lumea și rămîne momentul.
Nu e nimic nou, alții cheltuiau cîndva enorm de multe zile de pictat, cu tehnica lor rafinată, pentru aceeași fascinație gurmandă! Cred că-i interesa pe vechii flamanzi (flămînzi) de prin secolul al XVI-lea, mai degrabă cum radia lumina și cum obișnuitul unei mese surprindea mai mult, o anume căldură colocvială, în gestul simplu al dechiderii unei tarte. Hrana așezată pe masă spune aceeași poveste cotidiană, prin jocul dintre clar și întunecat: pîinea e la fel albă, zaibărul are același parfum delicat, untul e mereu galben cînd e veritabil, iar tarta plină cu mici fructe e sofisticată ca în meniul unui restaurant cu stele…

BRAFA 2017,
Floris van Schhoten, ulei pe lemn (pictura a fost expusă în muzee din Amsterdam, Haga, Paris, Anvers… )

Cana cu flori a lui Memling

Pe Memling, neamțul care a învățat pictura la Bruxelles (cu flamandul Rogier van der Weyden) și a trăit la Bruges, l-am ”descoperit” citindu-l pe Rondenbach. Simbolistul vizionar al Bruges-ului morții, culmea, al orașului atît de viu astăzi, vorbea de ceea ce neamțul medieval înțelesese profund și reușea să transmită prin pictură: revelația. Asta se întîmpla doar dacă artistul stăpînea o cultură teologică profundă, la îndemînă pe vremea plimbărilor lui Memling prin Bruges. Însă nu aș fi crezut că pot regăsi la Memling o atît de subtilă și novatoare pînză, anticipînd (și proiectînd) toată istoria picturii de peste trei secole și mai mult… Pe lîngă scenele teologice impecabil reprezentate de Memling, cum sînt celebrele sale tripticuri sau relicvariul Sfintei Ursula – care uimește, scria Rodenbach, prin perfecțiunea picturilor – la Madrid se păstrează un tablou cu flori într-o oală de ceramică. Pînza de mici dimensiuni (29,2 cm x 22,5 cm, cît o foaie obișnuită, A4), amintind atît de frapant de pictura de gen din secolul al XIX-lea, îmi pare cu totul singulară la 1485, cînd a fost pictată. Într-o nișă de cameră se afla o masă acoperită cu o cuvertură pe care pictorul o redă cu acribie fotografică. În cana de lut e un buchet de flori puse cu știința ”clasicistă” a echilibrului și o gradație impecabilă pe verticală. Tonurile sînt închise, anticipînd și clar-obscurul fundalului maeștrilor de mai tîrziu și perfecta redare în detaliu, din arta pictării florilor în secolele al XVIII-lea și al IX-lea. Nu numai ”subiectul”, florile de vară pictate doar pentru frumusețea lor e, oarecum, neobișnuit, ci întreaga compoziție. Flori proaspete erau pictate în epocă în icoane, însoțind scenele liniștii celeste, în care Maria apărea reprezentată alături de Isus copil, într-o armonie a lumii mult dincolo de concretul ei. Însă Memling a fost fascinat de frumusețea și echilibrul etern, relevate de un simplu buchet atît de efemer și l-a pictat ca subiect unic al tabloului.

(Hans Memling, Flowers in a Jug, 1485 ca., Madrid, Museo Thyssen-Bornemisza, oil on canvas, 29,2 x 22,5 cm; sursa reproducerii: Wikipedia)

Lacrimi

Detaliu, chipul Mariei Magdalena

Rogier van der Weyden e un pictor flamand, ”primitiv” flamand, in sensul de printre primii… S-a născut în anul 1400 (pentru o reprezentare istorică, în Moldova începea domnia lui Alexandru cel Bun), iar opera care se află la Prado e datată în perioada 1435 (doi, trei ani după moartea aceluiași voievod, 1432)… Lacrimile pictate de Rogier van der Weyden sînt printre cele mai transparente, autentice și pline de o forță a tăcerii pe care o îngheață durerea cea mai profundă.

Detaliu, chipul apostolului Ioan

Rogier van der Weyden, Coborîrea de pe cruce,1433-1435 c., Prado, Madrid, ulei pe lemn, 220 × 262 cm (ansamblu / detalii) (sursa: Wikipedia)

Balanța lui Vermeer

Scenele de interior pictate de Vermeer surprind, în partea stîngă a tablourilor, lumina generoasă a ferestrei ușor deschise, sau a celei filtrate de sticla colorată a unui vitraliu. În planul îndepărtat al picturii este plasată o hartă sau, de cele mai multe ori, un tablou. Dacă a ține un tablou într-o cameră în Olanda orașelor din sec. al XVII-lea era un fapt cît se poate de normal, plasarea unei hărți e oarecum neobișnuită, dacă nu am admite sensul alegoric. În aceeași logică e de înțeles și jocul tabloului în tablou la Vermeer! El nu e un simplu ”element” cu ”efect decorativ”, ci potențează – printr-o metapercepție a privitorului – spiritul picturii, sugestiile prim-planului. În tabloul ”Cîntăreața la chitară” (pictat între 1669 – 1672 și aflat la Londra, Iveagh Bequest Kenwood House) se regăsește un peisaj senin, cu un copac înfrunzit, surprins în splendoarea lui vegetală. Zîmbetul fetei și peisajul stenic trimit, în tăcerea picturii, la un moment de muzică veselă, poate lirică și în compania cuiva către care tînăra privește cu încîntare. Într-o altă pictură, cu o femeie matură improvizînd la clavecin (tablou pictat între 1670 – 1673 și aflat la National Gallery, Londra), un cupidon triumfător ține companie stării de spirit zglobii-provocatoare erotic…
Însă ce anume îi poate determina unei femei care ține o balanță, starea de contemplare în care e surprinsă ? (Tabloul ”Femeie ținînd balanța”, pictat în 1662 – 63, 38 cm x 42,5 cm se află la National Gallery of Art, Washington) Chipul ei nu mai are nimic provocator, privirea e coborîtă, ochii sînt aproape închiși în liniștea meditației. Balanța e în echilibru. Cealaltă mînă stă retrasă, nici un gest de a pune ceva în balanță nu se întrevede. Artistul a pictat un gînd, nu o mișcare! Iar gîndul e revelat de tabloul-oglindă din planul îndepărtat, pe care femeia îl acoperă în parte, scoțînd în evidență mărimea lui neobișnuită. Tabloul din tablou e ”Judecata de apoi”. La vremea la care a pictat Vermeer, fascinația temei se stinsese demult, de vreo 100 de ani. Pictura flamandă a dat capodopere cu tema ”judecății…” pe la 1550. În contrast cu tabloul escatologic sumbru, chipul femeii poartă o lumină împăcată. În fața tentațiilor lumii de care e înconjurată, aur, perle, cărți, postavuri, balanța ce e ținută cu delicatețe nu se înclină…

(Notă: datarea lucrărilor și reproducerile sînt preluate de pe Wikipedia)