Într-o relatare despre un sat atemporal, în care doar roțile căruțelor au fost schimbate cu unele din cauciuc, Elena a surprins o amintire a unei femei: ”nu am să uit niciodată poezia O, mamă! Au trecut atâția ani de când am terminat școala, tot nu pot să o uit…” De fapt, pentru cei mai mulți Eminescu înseamnă puține cîteva poezii frumoase. Restul e dezbatere intelectuală, că de fapt Eminescu e un mit, că și demitizările sînt necesare, că esențială e întoarcerea la operă… Mofturi! Satul pe care l-au vizitat cîțiva pe 14 ianuarie a primit, pe vremea comunismului, un nume, Mihai Eminescu, altele au fost botezate Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu… Satele sau măcar nemarginile lor sînt ale lui Eminescu, așa cum ar fi rămas și Ipoteștii, dacă nu era prea aproape de Botoșani și dacă nu era creată acolo ”instituția” Eminescu… Petru Creția imagina Ipoteștii ca pe un loc special, atîta tot. Pentru profesorul Dumitru Irimia asta și era. Însă altfel, nebunește, se întîmplă cînd ”vin” instituțile, spiritul fuge spre a se regăsi unde-i place, unde zărește o geană de libertate, nu se lasă ”amplificat”, el nu vrea deloc să se audă la microfon… Bunicului meu, îmi amintesc, îi plăcea mai degrabă Coșbuc. Așa simțea el, era țăran. Poate că învățase la școala primară cîteva poezii pentru ”serbare”, însă după vreo 60 de ani încă le recita fără greșeală, într-un fel mai ritmat, fără pauze studiate și oftaturi subînțelese, melancolia săteanului e spre adînc nu spre afară, el spunea versurile așa cum se mai aude cîte un bătrîn îngînînd o baladă. Să nu ne amăgim cu ambîțuri subțiri, germanul de rînd nu e un cititor de Hölderlin, cînd nu se uită la TV adoarme cu ziarul… Asta nu suie nici nu coboară ”cultura germană”. Cum nu i se întîmplă nici celei române, dacă foarte puțini își amintesc de Eminescu, iar și mai puțini că din 2010 15 ianuarie e o ”instituție” legală, iaca ”ziua culturii naționale”! La ce o fi folosind acea lege, dacă era despre văruit copacii mai înțelegeam, era ca într-un vers al lui Topîrceanu… Însă cîteva poezii frumoase lăsate în cartea de citire îi vor face pe unii să-și spună pentru ei, ”Trecut-au anii…”

”Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri –
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!”

Îmi aduc aminte de o seară specială la Ipotești, seară de vară cred că era, la un pahar de vin cu Petru Creția și Valentin Coșereanu… Vorbea despre ceea ce el visa și probabil o spunea cu multe prilejuri, o proiecție pentru Ipotești…. Am regăsit cu emoție un film în care Petru Creția descrie acea utopie! E proba distanței dintre viziune și ”instituție”.


(Foto Elena Agachi, Sat, 14.01.2012)

Anunțuri