dumitruagachi”Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.”
(Foto în preajma mănăstirii de beghine din Bruges, 21 mai 2017)
Tag Archive: Eminescu
Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.
………..
Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.
(două strofe din Eminescu, ”Cu mâine zilele-ţi adaogi…” și o fotografie din grădina unei case din Bruxelles, Avenue Franklin Roosevelt Ixelles)
Într-o relatare despre un sat atemporal, în care doar roțile căruțelor au fost schimbate cu unele din cauciuc, Elena a surprins o amintire a unei femei: ”nu am să uit niciodată poezia O, mamă! Au trecut atâția ani de când am terminat școala, tot nu pot să o uit…” De fapt, pentru cei mai mulți Eminescu înseamnă puține cîteva poezii frumoase. Restul e dezbatere intelectuală, că de fapt Eminescu e un mit, că și demitizările sînt necesare, că esențială e întoarcerea la operă… Mofturi! Satul pe care l-au vizitat cîțiva pe 14 ianuarie a primit, pe vremea comunismului, un nume, Mihai Eminescu, altele au fost botezate Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu… Satele sau măcar nemarginile lor sînt ale lui Eminescu, așa cum ar fi rămas și Ipoteștii, dacă nu era prea aproape de Botoșani și dacă nu era creată acolo ”instituția” Eminescu… Petru Creția imagina Ipoteștii ca pe un loc special, atîta tot. Pentru profesorul Dumitru Irimia asta și era. Însă altfel, nebunește, se întîmplă cînd ”vin” instituțile, spiritul fuge spre a se regăsi unde-i place, unde zărește o geană de libertate, nu se lasă ”amplificat”, el nu vrea deloc să se audă la microfon… Bunicului meu, îmi amintesc, îi plăcea mai degrabă Coșbuc. Așa simțea el, era țăran. Poate că învățase la școala primară cîteva poezii pentru ”serbare”, însă după vreo 60 de ani încă le recita fără greșeală, într-un fel mai ritmat, fără pauze studiate și oftaturi subînțelese, melancolia săteanului e spre adînc nu spre afară, el spunea versurile așa cum se mai aude cîte un bătrîn îngînînd o baladă. Să nu ne amăgim cu ambîțuri subțiri, germanul de rînd nu e un cititor de Hölderlin, cînd nu se uită la TV adoarme cu ziarul… Asta nu suie nici nu coboară ”cultura germană”. Cum nu i se întîmplă nici celei române, dacă foarte puțini își amintesc de Eminescu, iar și mai puțini că din 2010 15 ianuarie e o ”instituție” legală, iaca ”ziua culturii naționale”! La ce o fi folosind acea lege, dacă era despre văruit copacii mai înțelegeam, era ca într-un vers al lui Topîrceanu… Însă cîteva poezii frumoase lăsate în cartea de citire îi vor face pe unii să-și spună pentru ei, ”Trecut-au anii…”
”Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri –
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară.
Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!”
Îmi aduc aminte de o seară specială la Ipotești, seară de vară cred că era, la un pahar de vin cu Petru Creția și Valentin Coșereanu… Vorbea despre ceea ce el visa și probabil o spunea cu multe prilejuri, o proiecție pentru Ipotești…. Am regăsit cu emoție un film în care Petru Creția descrie acea utopie! E proba distanței dintre viziune și ”instituție”.
(Foto Elena Agachi, Sat, 14.01.2012)
… erau jaloanele obligatorii, an după an, la fiecare ediţie a Colocviului Naţional Studenţesc Mihai Eminescu de la Iaşi. Un proiect care a rezistat doar datorită protagonistului, profesorul Dumitru Irimia. ”Eu simt că locurile astea mă iubesc” a spus cândva Luchian, despre nişte locuri dragi lui, într-o vară în care boala l-a mai lăsat să se bucure de ele… La fel a simţit poate regizorul acelui itinerariu fix, reluat mai bine de 30 de ani. Le-am numit jaloane, ele însemnănd esenţialul dintr-o varietate posibilă de trasee iniţiatice. Reperele enumerate deja constituiau 4 sinteze de care spiritul tânăr trebuia să ia seamă: Ipoteşti, una de spiritualitate, Dragomirna, una de arhitectură, Suceviţa, pe cea de iconografie exterioară, cea mai surprinzătoare realizare medievală a spaţiului românesc, încununată într-un ”cântec de lebădă” şi Putna, o sinteză de istorie.
E lesne de observat că în afară de Ipoteşti, reperul mai aproape de noi în timp, celelalte erau un recurs la istoria seculară exemplară. Poate că sub cotidiene impresii, traseul nu şi-a arătat fiecărui student valenţele mitice. Însă efortul semănătorului urma să rodească peste ani. Profesorul nu explica didactic traseul său, l-a prefigurat şi l-a lăsat să-şi devoaleze virtualităţile. Poate că nu întâmplător pe traseu nu s-a regăsit Voroneţul, de pildă. Şi nu din economie de timp, cine l-a cunoscut pe Dumitru Irimia organizatorul colocviului, ştie că ar fi făcut programul să ”meargă” în orice condiţii şi ar fi găsit fărâma de timp necesară…
Ieri, la înmormântarea profesorului s-au spus câteva gânduri de adâncime: Dan Hăulică a vorbit despre ”plenitudinea faptei” pe care şi-a întemeiat Dumitru Irimia trecerea sa prin existenţa antumă, să o numesc astfel. Lăcrămioara Dincă a adus o umbră de umor vorbind despre ”perplexitatea„ simţită de studenţi şi nu numai, de apropiaţi şi nu numai, la câte o remarcă tăioasă, ca o lamă de stilistician, apoi îi vedeau profesorului ochii, cu privire balsamică şi ”fiinţa” îşi revenea în fire… Sufletul unei profesoare de la Universitatea din Bălţi a vorbit în numele celor din Basarabia, pe care profesorul i-a iubit: şi-a amintit că aşa începe ”jocul”, cu lecţia pregătitoare pe care profesorul o dezvoltase, cea a ”lumii de sensuri” (era una din sintagmele predilecte în ”sistemul” de gândire al lui Dumitru Irimia) din vorbele Dumnezeu să-L ierte! În opinia altui vorbitor, intelectualitatea ieşeană îi datorează lui Dumitru Irimia păstrarea academismului autentic, în tradiţia mentorului Gheorghe Ivănescu, într-o societate complet ignobilă, cum ajunsese cea românească în prima perioadă a comunismului. Pare puţin ? O, nu, nu, este enorm… tocmai pentru că au fost pe deplin uitate (şi par a fi şi astăzi) acribia şi onestitatea ştiinţifică ! Iar dintre confesiunile de ieri, care merită semnalate, este şi cea a unui vorbitor care şi-a amintit că pentru o viitoare discuţie amplă cu profesorul nu a existat niciodată timp… Vorbitorul nu a spus şi de ce… Dumitru Irimia a trăit într-un timp personal, pe ”repede înainte”, în trepidaţia căruia doar episodic se putea rezista; Dumitru Irimia a exersat mereu singurătarea alergătorului de cursă lungă, iată însă că în spaţiul intelectual nu şi în durata vieţii. Însă despre ”plenitudinea„ vocaţiei de profesor s-a vorbit parcă mai puţin ieri. S-a vorbit despre trei iubiri: Eminescu, Limba Română şi Basarabia! Aş adăuga iubirea profesorului pentru intelectul celor pe care i-a modelat. Numai o astfel de enormă pasiune a făcut ca proiectul Colocviul Eminescu să dureze, mai ales după anii 90. Aş mai adăuga ceva, poate surprinzător: spiritul lui Dumitru Irimia a înţeles în profunzime marea pictură murală medievală din Bucovina, locul şi rolul acesteia în spiritualitatea românească. (Dar despre asta voi vorbi într-un alt comentariu…)
Acum mă întorc la rememorările noastre: cu prof-ul am avut câteva discuţii, însă amintirile a trei ieşiri în natură sunt copleşitoare: una la Ipoteşti, cu Dumitru Irimia zburând realmente pe dealurile acelui loc, una la Gălăneşti, în 1996, fremătând de emoţia pregătirii urnei – ce urma să fie depusă la mormântul lui Ştefan cel Mare de studenţii din toate centrele universitare – şi o alta tihnită, pe o creastă de deal din Codrii Voronei… Timpul a îngheţat acum într-o privire către zare.
Semne de lumină umbrind peretele Casei Memoriale Mihai Eminescu…
„Poame&poeme”, „calen dar poeti cesc” de Cristian Bădiliţă, „asezonate plastic de Liliana Grecu”, ridicate pe pereţi tot de ea şi vorbite pe-ndelete de Elena Agachi.
Dumitru Agachi's Weblog 