Se numea Gheorghe. Era căsătorit cu o soră a tatii, dar nu-l numeam ”moș”, așa învățasem că e mai frumos, ca la oraș, să-i spun nenea Gheorghe. Deșirat, cu un cap mare și cioplit aproape ”cubist” de slab ce era, fața lui îmi părea dură și morocănoasă. Și poate că n-aș fi văzut-o așa, de n-ar fi fost urechile lui cît brusturele vara… Dacă se supăra pe el careva din familie, îl auzeam spunînd că Gheorghe-i ”clăpăug”, dar eu nu aveam voie să vorbesc urît! Cînd am terminat a IV-a, n-am scăpat de compunerea de la sfîrșit de an iar învățătoarea-preuteasă m-a pus s-o citesc la serbare. Așa a auzit-o Gheorghe, uitîndu-se la mine pe scenă cum îmi tremura foaia ”dictando” pe care copiasem frumos rîndurile de ”adio”!

Eram la prășit undeva destul de departe de sat și Gheorghe îmi ceruse să iau cu mine ”compunerea”… Prășea un rînd de porumb și m-a pus să-i citesc mergînd lîngă el. Cît de sever era, cînd ajungeam la niște cuvinte anume îi curgeau pe față lacrimi line și din cauza asta și vocea mea se oprea în nodul din gît. ”Mai citește odată”, mi-a spus și am citit așa pînă departe pe rîndul de porumb, el cu vreo doi pași înainte, eu ascultînd izbiturile sapei în pămînt!

(fotografie din 29 octombrie 2017, Belgia; text și foto copyright ©Dumitru Agachi)

Reclame