Mănăstirea Coşula, din satul care a preluat toponimul de la edificiul ce dăinuie de peste 470 de ani în proximitatea Miletinului, constituie unul dintre puţinele repere medievale ale Judeţului Botoşani. Biserica mănăstirii  aparţine epocii lui Petru Rareş, a doua perioadă de maximă înflorire a Moldovei Evului de Mijloc, după cea ştefaniană, care a încheiat gloriosul veac al XV – lea. Dintre ctitoriile vremii lui Petru Rareş biserica de la Coşula este singulară în judeţul Botoşani, fiind dintru început edificată ca una de mănăstire, retrasă din lume în vestiţii codri, de atunci, de pe valea Miletinului.

Mănăstirea este o ctitorie boierească din anul 1535 a lui Mateiaş Coşolvei, unul dintre marii dregători ai lui Petru Rareş în ambele perioade de domnie ale acestuia (ianuarie 1527 – august 1538, februarie 1541 – 3 septembrie 1546), mai întâi vistier apoi logofăt. Datele unei „biografii” a marelui dregător moldovean nu au fost „extrase” până acum din contextele în care apar, „împletite” în documentele istorice şi studiile având ca temă biografia lui Petru Rareş. Sigur că un astfel de demers este inevitabil lacunar, însă creionează în tuşe destul de intense personalitatea lui Mateiaş.   Începând cu documentul sfatului domnesc din 3 martie 1535 (este şi anul ctitoririi Coşulei) printre dregătorii sfatului apare vistierul Mateiaş. A fost printre dregătorii personali ai domnului, motivat şi de atenţia dată de acesta aspectelor financiare (Mateiaş avea responsabilitatea administrării veniturilor ţării dar şi ale curţii domneşti totodată). Încrederea acordată lui Mateiaş, după desele schimbări de vistiernici făcute de domnitor, rezultă şi din faptul că acestuia i-au fost încredinţate şi prerogative diplomatice (putem să le spunem speciale şi de taină), „fiind trimis cu diferite misiuni în Transilvania, pentru a trata cu Zápolya sau cu agenţii regelui Ferdinand. Unul dintre aceştia, episcopul de Lund, se exprima în 1536 destul de elogios despre dînsul. «Se află aici – scria el – vistiernicul domnului Moldovei, fără îndoială principe foarte puternic. Acest vistiernic mă întîlneşte foarte des, în secret, şi mă roagă să nu închei pace cu acest voievod Ioan (Zápolya – C.C.), căci domnul său, la orice cerere a mea, este gata să vină cu 30 sau 40 000 de ostaşi aleşi şi va da Transilvania în mîinile regelui romanilor (Ferdinand – C.C.) … Am încheiat cu omul acesta mare prietenie şi am dispus să ne scriem unul altuia. În adevăr e un om foarte modest, foarte bun şi, pe lîngă aceasta, foarte prudent şi destul de cumpănit în afacerile sale, aşa cum n-aş putea găsi altul în acest regat.»” Citatul este luat din volumul de studii Petru Rareş, Editura Academiei, Bucureşti, 1978 (redactor coordonator Leon Şimanschi), studiul lui Constantin Cihodaru Politica internă, pag. 80. În text iniţialele C.C. marchează precizările autorului. Nota 104 a studiului menţionează că fragmentul de scrisoare înserat în text a fost preluat de C.C. din Bogdan Petriceicu Hăjdeu, Archiva istorică a României, tom. I, 1, Bucureşti, 1865, pag. 48.

Este de remarcat minuţia episcopului de Lund în creionarea portretului vistiernicului, cu toată circumspecţia, nu uşor de depăşit, derivată din relaţiile în fond de natură diplomatică şi din diferenţele confesionale. Probabil personalitatea pe care o degaja Mateiaş au convins măcar în planul relaţiilor interumane, încât au condus la „mare prietenie” între partenerii dialogului diplomatic, pe fondul modestiei şi bunătăţii boierului moldovean, care-i asigurau tactul necesar, fiind „foarte prudent şi destul de cumpănit în afacerile sale, aşa cum n-aş putea găsi altul în acest regat”.

Tactul şi onestitatea lui Mateiaş au asigurat acestuia atitudinea corectă faţă de Moldova şi domnie, încât „Dintre cei nouă boieri ai lui Rareş preluaţi de Lăcustă, numai doi se regăsesc în primul document de sfat, emis de Rareş în a doua domnie, la 17 septembrie 1545: vornicul Efrem Huru şi Mateiaş (devenit logofăt).” (studiul lui Ştefan S. Gorovei, Domnia lui Ştefan Lăcustă, în op. cit., pag. 166.)

Constantin Rezachevici precizează în studiul său (pag. 211 din volumul menţionat): „În aceeaşi zi după executarea lui Trotuşan, domnul a numit mare logofăt pe Mateiaş vistierul, cu toate că în 1538 acesta a rămas la Suceava, alături de Ştefan Lăcustă, care în 1540 îl numeşte un timp pîrcălab de Roman. Ca şi alţi boieri ai lui Rareş, la sfatul acestuia el şi-a trimis familia în Transilvania (datorită campaniei lui Soliman Magnificul – n.n. D.A.) dar nu l-a urmat pe domnul pribeag. Mai mult, la 29 septembrie 1538 Mateiaş vistierul scria judelui Bistriţei să nu încredinţeze pe mama, soţia, copii şi averea sa nici lui Ioan Zápolya, nici lui Petru Rareş, de care se temea în aceste condiţii: «poţi acum domnia ta să-mi faci şi bine şi rău». Temerile lui Mateiaş n-au fost însă confirmate de Rareş în 1541, care i-a încredinţat cea mai însemnată dregătorie din sfat, în tot timpul celei de-a doua domnii.” În nota 40 din textul studiului lui C.R. se menţionează că Mateiaş apare ca pîrcălab de Roman între 7 martie – 13 iunie 1540. Pentru fragmentul din scrisoarea către judele Bistriţei nota 41 a studiului trimite la Grigore Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346 – 1603, Bucureşti, 1931, pag. 536 – 537.

Tot Constantin Rezachevici menţionează un alt episod din viaţa înaltului dregător moldovean (studiul Politica internă, în cap. al IV-lea, A doua domnie 1541 – 1546, în vol. Petru Rareş, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, pag. 215): „între iulie 1541 şi martie 1545, Mateiaş marele logofăt, personajul cel mai însemnat din sfat, prin dregătoria sa, cel căruia domnul îi porunceşte «să scrie şi pecetea noastră să o atîrne» pe actele domneşti, s-a aflat ostatec la Făgăraş. Rareş îl lăsase aici în iulie 1541 ca zălog de preţ – cel mai însemnat dregător al său – în locul lui Ştefan Mailat. De abia la 4 aprilie 1545, Mateiaş mare logofăt apare din nou în sfatul lui Petru Rareş, domnul amintind în încheierea actului din acea dată, după o formulă care se va repeta în toate documentele ulterioare: «am poruncit credinciosului nostru pan Mateiiaş logofăt să scrie şi să atîrne pecetea noastră pe această carte a noastră». Când şi cum a scăpat Mateiaş din cetatea Făgăraşului ? Un act din 1560 precizează că Mateiaş a cumpărat nişte ţigani de la Mircea Ciobanul, a cărui domnie în Ţara Românească începe în jurul datei de 17 martie 1545, pentru 20 000 de aspri şi 40 de soboli, «cînd a fugit din Făgăraş». Deci înapoierea sa în Moldova – trecând prin Ţara Românească – a avut loc după 17 martie şi înainte de 4 aprilie 1545.” Semnificativ este şi faptul că în toată perioada captivităţii lui Mateiaş, de aproape 4 ani (!), Rareş nu a numit pe altcineva spre a-l înlocui în dregătorie pe credinciosul său logofăt.

În succesiune cronologică, biserica mănăstirii, purtând hramul Sf. Ierarh Nicolae, este al treilea edificiu ca vechime din judeţul Botoşani, relativ bine păstrat în forma lui originară, după bisericile cunoscute, în terminologia lui Gheorghe Balş, ca biserici de târg ale lui Ştefan Cel Mare: cea din Dorohoi, 1495 şi cea din Botoşani, 1496. Biserica ştefaniană din Ştefăneşti, pare-se ctitorită în ultimii ani ai domniei gloriosului voievod nu şi-a păstrat pisania originară şi a suferit în timp modificări considerabile (Gheorghe Pungă, Noi informaţii documentare privitoare la biserica Cuvioasa Paraschiva din Ştefăneşti – Botoşani, în volumul Lucrările Simpozionului Naţional „Monumentul – Tradiţie şi Viitor”, ediţia a IV-a, Iaşi, 2002, pag. 142 – 149). Celelalte biserici din secolul al  XVI-lea din judeţul Botoşani sunt ctitorii ale Doamnei Elena Rareş din Târgul Botoşanilor, edificate după cea de la Coşula: Biserica Sf. Gheorghe, 1551 şi Biserica Uspenia, 1552.

            Cel care a încercat – cu o insistenţă ce se întinde peste ani şi generaţii insensibile la valoarea ei autentică – să readucă mănăstirea Coşula în conştiinţa publică a fost Nicolae Iorga. Cum la începutul secolului al XX-lea Coşula rămăsese o modestă biserică de sat, Iorga, unul dintre primii reporteri de călătorii prin România (Nicolae Iorga, Sate şi mănăstiri din România, ediţia a II – a, Editura Librăriei Pavel Suru, Bucureşti, 1916; în viziunea autorului, cartea reprezintă „lucrarea ce am plănuit asupra Românilor şi ţerii lor întregi”, Prefaţă la ediţia I, op. cit., pag. 7) şi cercetători ai monumentelor în înţelesul modern al termenului, a ţinut să sublinieze că ansamblul mănăstiresc este unul dintre foarte puţinele monumente vechi din ţinutul Botoşanilor.

Iorga s-a referit, descriind o călătorie prin Moldova (din context rezultă că acea călătorie a fost făcută în anul 1904) şi la „ … pădurea Coşulei, – dincolo de care aşteaptă vechea mănăstire a lui Mătieş Vistierul lui Petru Rareş, cu zidul de împrejmuire suind în zimţi dealul şi cu măiastra pisanie, – pădure lungă şi deasă…”articolmonumcosulazid1

 

Treptele zidului ritmează costişa mănăstirii, lăsând privitorului o deosebită şi puternică impresie de scară a urcuşului monastic şi isihie, deopotrivă.  

Mai târziu, într-o scrisoare (N. Iorga, Corespondenţă, vol. II, ediţie Ecaterina Vaum, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, pag. 176) pe care o trimite la Botoşani, datată „15 mart 1923”, Iorga precizează explicit, ca alternativă la o iniţiativă a celor din Botoşani de a organiza o excursie împreună cu savantul istoric: „Excursia la Putna e departe şi fără legături imediate (legături la tren, n.n., D.A.). Aveţi aproape atât de frumoasa Coşulă (s.n., D.A.) şi Vorona, într-un cadru de natură aşa de bogat.” Scrisoarea s-a adresat profesorului de franceză de la Liceul Laurian, ca răspuns la invitaţia adresată istoricului de a participa la serbările inaugurale ale Asociaţiei foştilor elevi al Liceului Laurian. La prima dintre programatele întâlniri anuale ale asociaţiei, cea din 1924, se preconiza o excursie colectivă la Putna, greutatea numelui prevalând, probabil, în opţiunea organizatorilor. Iorga însă a reorientat fără echivoc itinerarul către frumuseţile de aproape, asupra cărora intelectualitatea Botoşanilor din acea perioadă, ca şi cea de astăzi, pare-se nu se oprise.

Excursia a avut loc şi a fost relatată de Tiberiu Crudu (Tiberiu Crudu, O vizită la mănăstirea Coşulii, în Revista Moldovei, anul IV, No. 8-9, Botoşani, decembrie 1924 – ianuarie 1925, pag. 33 – 35, Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Botoşani, Biblioteca documentară, P/7766) „A patra zi de Crăciun (prin urmare la 28 decembrie 1924, n.n. D.A.) d-l Iorga a vizitat mânăstirea Coşulei, unde acum câţiva ani a avut norocul să descopere manuscrisul traducerii în româneşte a lui Herodot.”  Tiberiu Crudu făcea referire la manuscrisul (N. Iorga, Corespondenţă, vol. II, ediţia citată, pag. 176, nota 1 la scrisoarea din 30 decembrie 1924) de 582 de pagini descoperit de savant cu prilejul altei vizite, cea din octombrie 1908.

Din simpla enumerare cronologică, 1904, 1908, 1924, rezultă că istoricul a revenit periodic la Coşula, motivat de consecvenţa necesară cercetătorului monumentelor sub toate aspectele, de la bibliotecile cu incunabule la inscripţii, pictură, arhitectură şi împrejurimi. „Nici de astă dată (în 1924, n.n. D.A.), drumul d-sale n’a fost mai puţin norocos. În biblioteca bisericii a găsit 5 volume mari de manuscrise pe care le-a luat pentru Academie.” Pe lângă cele luate, Tiberiu Crudu enumera o altă serie de 17 cărţi „ce au o valoare incontestabilă”, din context rezultând că numărul cărţilor „de câte două-trei sute de ani” existente la acea dată în biserică a fost mult mai mare (Tiberiu Crudu, op. cit. la pag. 33 sunt prezentate cele 17 cărţi, dintre care pentru 16 sunt specificate denumirea, locul şi anul apariţiei, încât articolul se constituie într-o mărturie de o excepţională importanţă ştiinţifică). Însuşi autorul notează: „Mulţimea atâtor cărţi cu conţinut atât de variat denotă că odinioară, în jurul mânăstirii Coşula, era un cler cu o cultură înaltă şi aleasă.” Iar mulţimea comorilor de artă inventariate continuă: „În vestmântăria bisericii s’au găsit odoare vechi – din care unile din epoca lui Petru Rareş  (s.n., D. A.) – mijlocul veacului al 16-lea.” (Tiberiu Crudu a descris pe larg şi a făcut asocierile şi contextualizările necesare cu privire la importanţa inventarului artistic descoperit).

Iorga este cel care sesizează sub repictările în ulei, neinspirate, de la sfârşitul sec al XIX – lea, autentica frescă a edificiului. „Coşcovind pereţii (în sensul că existau de pe atunci zone unde pictura în ulei se desprinsese, n. n., D. A.) din lăuntrul bisericii s’a dat, de suptul picturei de azi, de pictura veche cu fond de aur viu şi sfinţii a fresco.” Cercetarea amănunţită a lui Iorga conduce la o altă revelaţie: „În podul bisericii din faţă (de peste fostul pridvor, îndepărtat cu ocazia lucrărilor de restaurare de după anul 1980, n. n., D. A.) se află un zid drept pe care este o frescă veche rămasă ca prin minune acolo, (s.n., D.A., Ca prin minune, întrucât la reparaţiile care s-au făcut în timp meşterii au îndepărtat toată pictura exterioară, cu excepţia acesteia, adăpostită miraculos de podul pridvorului) necunoscută de nimeni. [ … ] Culorile sunt vii şi fondul albastru atrăgător. D-l Iorga a dispus să se copie întreaga compoziţie picturală – neputându-se fotografia, fiind întuneric supt acoperiş.”105_3872

 

Autorul îşi termină reportajul vizitei în cheie optimistă, rămasă, din păcate, la 80 de ani trecuţi de atunci, un deziderat: „Având în vedere frumuseţea şi vechimea acestei biserici, d-l Iorga a făgăduit (în calitatea sa de preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice, n. n., D. A.) că va da câteva zeci de mii de lei pentru ca întreaga clădire şi chiar clopotniţa de-alături ce este mult mai nouă ca construcţie, să fie restaurată cum trebuie. Iată o vizită rodnică şi interesantă din toate punctele de vedere.”

            O contextualizare a edificiului prin plasarea în cronologia epocii nu s-a făcut până în prezent, însă rezultatele unei astfel de cercetări sunt cât se poate de revelatorii şi vom schiţa câteva dintre ideile ce se desprind dintr-o astfel de abordare. Într-o analiză globală, importanţa locului (inclusiv cronologic) bisericii de la Coşula, între celelalte edificii religioase ale epocii rareşiene se reliefează aproape de la sine. Epoca a fost ea însăşi scindată de cele două perioade de domnie ale voievodului, cu diferenţe semnificative între ele, rezultate din mutarea accentelor sub aspectul curentelor de idei şi materializarea acestora în programul de ctitorire rareşian. Prin marcarea consonanţelor şi filiaţiilor, extrem de clare, cu realizările de vârf ale primei perioade de domnie a lui Rareş, ctitoria de la Coşula poate fi inclusă în grupul realizărilor de apogeu ale acelei perioade. Sunt de remarcat atât rafinarea maximalistă a stilului arhitectonic de sinteză bizantino – atonito – gotică, cu inovaţiile moldoveneşti de excepţie de la bisericile de plan triconc (boltirea moldovenească), cât şi unicitatea picturii murale exterioare, ca marcă definitorie a religiozităţii eposului moldav.100_0480

 

            Biserica din 1535 este prima ctitorie a vistiernicului, realizată cu patru ani mai devreme decât cea din Horodniceni – 1539 – judeţul Suceava, cu hramul Pogorârea Sf. Duh, biserică ce-i va fi necropolă marelui boier şi familiei sale (Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1976, pag. 167). Ambele ctitorii au fost ridicate în timpul acelui curent de gândire teologică şi militantă iniţiat la curtea din Hârlău a lui Petru Rareş, prin pictarea exterioară, în 1530, a bisericii ştefaniene, ctitoria din 1492 (trimitem, cu deferenţa necesară, la lucrările de excepţie ale savantului medievalist Sorin Ullea: Pictura exterioară  în cap. Arta în Moldova de la mijlocul secolului al XV-lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, Editura Meridiane, Buc. 1968, pag. 366 – 382; Originea şi semnificaţia ideologică a picturii exterioare moldoveneşti, I, în Studii şi cercetări de istoria artei S.C.I.A., nr. 1, 1963, pag. 57 – 91; O surprinzătoare personalitate a evului mediu românesc, în S.C.I.A., T. 32, 1985, pag. 14 – 48).

Adevărată didactică de cateheză dar şi de formare a conştiinţei militante, necesară în lupta directă a Moldovei pentru apărarea fiinţei sale creştine în faţa „păgânătăţii”, pictarea exterioară a bisericilor a continuat la Probota (1532) şi la Sf. Gheorghe Suceava (1534). Biserica de la Coşula a fost ctitorită în acelaşi an (1535) cu o altă mare ctitorie rareşiană, Biserica Sf. Dumitru din Suceava, şi aceasta pictată exterior. Ctitoria de la Coşula se înscrie, prin urmare, în seria aurorală a marilor realizări ale picturii exterioare moldoveneşti, cea a „chivotelor”, în terminologia metaforică plenară a lui Sorin Dumitrescu (Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc, Editura Anastasia, Buc. 2001). Prin ideaţia de excepţie a marelui domnitor Petru Rareş – Sorin Dumitrescu sublinia „talia mondială a îndrăznelii demersului voievodului-iconograf– şi prin binecuvântările călăuzitoare ale marelui egumen al Probotei, Grigorie Roşca (viitorul mitropolit, ctitor al picturii exterioare a Voroneţului) şi ale atât de subtilului iconograf, episcopul teolog Macarie al Romanului s-au creat edificiile cu pictură exterioară unică în lume, între care se înscrie şi biserica Mănăstirii Coşula.

Scenele recent curăţate de restauratori din absida sudică a bisericii Coşulei evidenţiază o apropiere stilistică, tematică, de compoziţie (practic numai scara desenului este diferită) şi de tehnică remarcabile cu cele din primul registru, al sfinţilor militari, din naosul bisericii sucevene Sf. Dumitru. Nu întâmplător, savantul istoric de artă Sorin Ullea reliefa, referindu-se la pictura interioară: “La Coşula, zugrăvită şi ea prin 1537 – 1538, se mai vede ici colo câte o bucată din vechea pictură, apărând de sub repictările din sec. al XIX-lea. Dar imaginea bizară a celor doi sfinţi Teodori, strânşi unul către altul într-un elan de uimitoare comuniune spirituală şi într-o mişcare manieristă de un rafinament inexprimabil în cuvinte, dă o idee foarte înaltă despre talentele anonimului pictor (s. n. D. A) al lui Rareş, a cărui operă zace azi sub uleiul gros al nepricepuţilor săi urmaşi.”100_0467

 

            Citatul, de o concizie extrem de sugestivă, conţine datarea picturii: „zugrăvită şi ea prin 1537 – 1538”. Vasile Drăguţ preia şi el datarea 1537 – 1538 (Vasile Drăguţ, Repertoriul cronologic al ctitoriilor şi principalelor fapte ctitoriceşti din secolul al XVI-lea, în Arta creştină în România, vol. V, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc. 1989, pag. 44), deşi în lucrări de istoria artei din anii 1970 considera, pentru ansamblul de pictură de la Coşula, o datare mult mai „elastică”, 1537 – 1581. Datării picturii imediat după ctitorire (1537 – 1538) i se pot aduce argumente solide şi plasează monumentul între cele de marcă ale epocii: Sf. Dumitru Suceava, Humor, Moldoviţa.

            Observaţiile făcute la Coşula, după curăţarea integrală a unor scene de pictură interioară şi după sondajele stratigrafice din celelalte zone ale bisericii ne conduc la argumente surprinzătoare şi foarte puternice, privitoare la importanţa deosebită a monumentului, prin pictura sa, sub aspectul revalorizării locului pe care trebuie să-l ocupe această ctitorie între cele devenite deja celebre.

Pictura originară există, sub repictările inestetice, pe toată suprafaţa interioară a bisericii. Pe de altă parte scenele evidenţiază calitatea de excepţie a acestei picturi, fiind argumentarea – venită după 40 de ani – a viziunii lui Sorin Ullea menţionată mai sus. Sfinţii militari au o mişcare de un rafinament cu totul deosebit: sunt surprinse posturi marţiale şi totuşi de o graţie aparte, care-i individualizează. Deşi costumaţia este practic redată la fel, iar scara desenului este cu mult mai redusă decât în scenele de la biserica Sf. Dumitru Suceava, eleganţa firească a corpurilor şi supleţea anatomică, delicateţea – atât de discret renascentistă – a chipurilor fac din sfinţii militari ai Coşulei realizarea de înaltă ţinută a picturii epocii, neregăsibilă altundeva.fotoartcosulasfinti

 

Se remarcă rafinamentul unic al mişcării personajelor şi sugestia dialogică a gesticii şi a figurilor, „într-un elan de uimitoare comuniune spirituală”, precum şi decoraţia somptuară a vestimentaţiei, cu brâul mijlocului sub forma ştergarului moldovenesc, regăsibil în pictura monumentelor epocii ca o marcă identitară explicită a zugravilor-teologi, nutriţi din nostalgiile bizantine.

Se poate vorbi, în cazul Coşulei, despre naturaleţea şi uşurinţa ludică a unei arte pline de un duh ingenuu, prin comparaţie, spre exemplu, cu siluetele parcă prea voluminoase, sugerând o materialitate prea densă, de la Moldoviţa.100_0473