Cărămida roşie are gust de ceară
O mestec un timp
Paşii mi se adâncesc printre pavele din care
Zboară primăvara, a şi dispărut după
Câteva versuri
Un covrig de lac mă îmbie să-i privesc baletul de lebede
Nu am altă splendoare în priviri
Decât o rimă
Nepotrivită
Pe care o ascund în striuri gotice
Şi o arunc pe creasta unei catedrale
Ca un cocoş
Căţărat pe chiar zorii
Zilei
Dincolo de ziuă
Aştept închis în umbra unui rid
Încrustat în cărămizile cu gust de ceară.
(Foto D. Agachi, 14.05.2010, Bruxelles; reproducerea textelor sau a fotografiilor care ne aparţin nu este permisă fără citarea sursei sau link la articol respectiv.)
Încrustat în cărămizile cu gust de ceară…
O ceară ce încă mai miroase-a stup
Şi face-amorf să pară al cărămizii trup,
Care, intimidat de-atâta goliciune
Îmbracă în lumina unui Soare ce apune
Pe graţioase curbe şi diafane linii
Dantela parfumată şi fină de glicinii… 🙂 mă inspiri!
Nu ma pricep deloc sa comentez poezie (cine ar spune ca am terminat odata Litere!…)… Citind versurile tale, mi-a venit asa un gind, cum ca ESTE posibil ca viata sa fie traita fara zbatere, elegant si simplu, doar sa stii incotro sa privesti…
Superb autoportretul arhitectului-poet, ce reinvie in fiecare cant al zilelor ramase acestor biete caramizi de carne…
Ştefana, Mihai, mulţumesc!
nu se cade să mai adaug eu cuvinte…
Frumoasă sextina! Şi fină ironia! Mulţumesc!