dumitruagachiUn muzeu e o instituţie vie prin expoziţiile pe care le organizează. Dacă expoziţia permanentă lasă impresia plimbării pe alei de sanctuare, e vie una („temporară”) care se înfiripă pe o idee, pe o repunere în discuţie, pe o rescrierea grafică a întrebărilor actuale generate de „criza” condiţiei umane. Mai mult, am trăit momente revelatorii, răscolitoare, la vizitarea expoziţiei Simbolismul în Belgia (Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique, Bruxelles).
Expoziţia sondează întregul câmp semantic al termenului şi epocii, cu rădăcinile (anti)romantice şi politomia a ceea ce s-a numit generic stilul 1900, Art Nouveau, în Belgia, „ilustraţia” făcându-se, evident, prin artele plastice, sculptură, pictură, grafică, inclusiv afişul, fotografia, proiectele scenografice… O să aduc aici, în doar câteva rânduri, reperele expoziţiei, a cărei carenţă mi s-a părut doar lumina parcă insuficientă (estompată pentru atmosferă, genera un anume inconfort al privirii)… Fernand Khnopff e foarte prezent în expoziţie ca una dintre figurile notorii ale picturii stilului 1900 (continui să numesc astfel acel moment şi să nu-l aşez în îngustimea unor etichete, simbolism, spre exemplu). En ecoutant du Schumann (1883), plasată în centrul uneia dintre temele itinerariului expoziţional, este pictura ascultării mute a propriului interior, populat de muzica pe care a visat-o cândva, de propriile fantasme, melancolii profunde şi presentimente… Pianistul, a cărui mână se insinuează (fantast) în colţul din stânga al tabloului e o himeră, spre care cea adâncită unui gând intens nu are de ce să privească.
(Sursa imaginii aici)
Clape albe şi negre se desprind
din bolta
lecţiei de pian la patru mâini.
(Aripa albastră, simbolul expoziţiei, foto D. Agachi)
Impresionant tablou!… Poza femeii, faptul că trăieşte atât de intens muzica în interiorul său, încât nici nu are nevoie de vre-un reper vizual real, arată că ceea ce simte ea nu are nici o legătură cu prezentul, că aşa, cu ochii inchişi, detaşată de realitate, acea muzică răscoleşte în ea nişte răni ascunse adânc, dintr-un trecut dureros, aşa cum numai muzica lui Schumann o poate face…. nu ştiu de ce, îmi imaginez că ascultă „Traumerei”…. 🙂
Mulţumesc pentru completare… În jocul corespondenţelor, pictorul a ţinut să fie foarte precis, pictura întregindu-se prin impresia muzicală pe care o asociază… În acelaşi joc al similitudinilor, videoclipul e cu totul sugestiv prin efectul de interiorizare al muzicii asupra celor care ascultă (camera a şi surprins la o doamnă o postură foarte expresivă a mâinii…)