Tag Archive: virsta


IMG_0065w

Îmbinările abstracte de forme tubulare ale lui Olivier Strebelle, sculptor născut la Uccle, Bruxelles și devenit atît de celebru încît e ”ambasador artistic al Belgiei”, dau sugestii concrete. Rotunjind un volum ca un spectacol anatomic, metalul bine șlefuit lasă impresia unui trup iluzoriu de femeie care așteaptă așezată și cu brațele strînse într-o tăcere pe care nimic nu o disturbă. Am întîlnit statuia în fața unui clădiri obișnuite, un cămin pentru bătrîni, cred, din Uccle. M-a surprins oarecum plasarea ei ”inadecvată”, forma sculpturală trimite mai degrabă la eleganța unei intrări de teatru. Aveam să regăsesc sculptura la BRAFA 2015, redusă la dimensiuni de interior. Priveam aceeași ”cumințenie” pe care o presupune așteptarea (tragică) a ceva ce pare a nu se întîmpla, a cuiva despre care ai certitudinea că nu va veni. Statuia e a unei Madame Butterfly creată din rotunjimi care se îmbină fără ”cap”! Și, totuși, nimic nu pare a lipsi feminității, chiar și atunci cînd femeii îi lipsește o parte din ea… Surprinzător sau nu, sculptura e numită ”Miss Télévision” și datează din 1978. Mai multe variante sînt plasate ici-colo.

Tatăl nostru
Care e în ceruri undeva pe drum
A făcut din a fi devotat
Un fel de sfințenie…
Ca o asceză trăită la țară.
Cînd s-a făcut voia sa
Tatăl nostru
A zidit o casă pe care
A smuls-o oarecînd din tălpile crăpate
Și a dus-o într-un loc mai bun
Precum în cer
Uneori merii se usucă și acolo
Tatăl nostru
Se odihnea rareori
Duminica se mulțumea să-și privească grădina
Cea de toate zilele
Să-i pară frumoasă
Din devoțiune
A stat deseori departe de casă
Știind că blocul turn îi poartă băieții la școală
În Laurian zburdau matematica și fizica
Iar facultatea venea de la sine
Nici măcar nu i-am cerut
Dă-ne-o nouă
Tatăl nostru
Citește rugăciuni
Din cartea cu scris mare…

(În memoria tatălui meu Dumitru, 30.09.1931 – 14.09.2014; fotografie, 17.09.2014)

Cronică

Prea rar cobor sub
Timp
Pînă la tatăl tatălui meu
”Tata a fost un om foarte deștept” îmi repeta fiica lui
Cuvintele sfredeleau prin oasele smerite, ”bucura-se-vor”!
În copilărie îl admiram scriind cu o caligrafie veche,
Muzica unui val albastru răsună încă din călimară
Stropul pe i era umflat, rotund
O picătură de sînge
se usca atunci cînd el șuiera ca vîntul peste un gorgan de cîmpie…
Penița dansează volute în lentoare
Neobosită ține timpul pe poante
Balerina albăstrie
Mîna mea ingenuă nu l-a putut niciodată copia
Pînă la oasele albite au coborît cuvintele pe care le scria
Într-o ”plîngere” pentru petecul de pămînt
În fiecare an
Îl măsurau comisii cărora le ieșia mereu mai întins…
Fiica are o fotografie cu chipul lui bătrîn și privind-o vorbește puțin
Spune doar: ”Tata a fost un om foarte deștept”!…

(Foto D. Agachi, 22.10.2011, poartă la Bibliothèque Solvay, Parc Leopold, Bruxelles)

Un gînd

In nota ”amintirilor”, trimit la fragmentul de poem al lui Miron Costin, ales de Elena și ilustrat cu umbre ale trecerii de Andra. Vorbind de toate cite se ”petrec”, ca ”viața lumii” e viața fiecăruia, „În orice om o lume îşi face încercarea,/…/ În orice minte lumea îşi pune întrebarea” (M. Eminescu, Împărat si proletar)

(Ilustrația: am ales o sculptura de Camille Claudel, sub impresia emoționantului film biografic din 1988; imagine de aici)

Încă un răsărit se răsfiră
printre nouri
ochiul albastru mă privește îmi spun
a rămas puțin, o sclipire de ozon
pe trotuar toate diminețile
sînt la fel pînă apare alergătorul
cu mirosul lui proaspăt de alergare
din alt ascensor coboară luna
strig la mașinist să oprească
nu aude, astăzi nu va auzi
e mereu închis
într-un costum
de protecție, securitate peste tot,
e sigur, nu o să mă strivesc în urcare,
îmi dau seama că încă nu pot intra nicăieri
mi-aș fi luat cornul cu unt îmbietor în toate reclamele
apetisantul unt fierbinte
mă înviorează cu fiecare tăcere matinală
astăzi o să plouă iarăși
un fîlfîit îmi amintește de rîsetele
copilărești
am să-i scriu toate într-un mail
o părticică de cub e perfect rotundă,
în ea îndes tricourile mele colorate
în oricare se mai simte încă mirosul unei zile
tocmai m-am oprit visător la cămașa
în care urcasem în turnul macaralei
mirosurile sînt ca lumina în depărtare par altcumva,
o ceață de parfumuri la 360 de grade, îmi aduc aminte…
o arunc totuși în vortex se pierd toate
într-un detergent bun
citesc din pateric în fața
ochiului rotitor în care se dizolvă pieile mele
iarăși se trîntise ușa în urma unui parfum violet
și ochiul rotitor pare să fi tresărit…

(Foto: detaliu, sgrafit de Privat Livemont, Institut Diderot, rue des Capucins 58, Bruxelles, ancienne école normale Emile André, 1902, arhitect Henri Jacobs; sursa)