Zăpada caldă, înflorită

Așteptam prima zăpadă imaginîndu-mi că sînt răpit de viscol într-un ținut fantast, în care brazii ninși erau eroii mei… Apoi, prin ianuarie, după sărbători, credeam că mă pot trezi găsind toți copacii înfloriți. Colindele toate vorbeau de flori de măr! Îmi părea cât se poate de simplu, zăpada avea, așa cum îi vedeam eu rostul (pe lume), teribila forță de a se preface într-o noapte geroasă în albul florilor din livadă… De cîteva ori s-a și întîmplat în ograda copilăriei mele. Eram mai tot timpul prea nerăbdător și bunica îmi spunea că mai e de așteptat pînă la florile calde, ea avea un anotimp al ei, compozit, pe care-l numea fe-mart, în care se petrecea miracolul. Tîrziu aveam să regăsesc la Vasile Doru Ulian copacul zăpezii calde, înflorite….

(Pictură de Vasile Doru Ulian, u.p., Măr înflorit)

Publicitate

Clipa cea repede… (27.02.10)

Așteptam prima zăpadă imaginându-mi ograda transformată într-un ținut fabulos, în care brazii ninși erau eroii mei… Apoi, prin ianuarie, după sarbatori, credeam, în imaginația de copil, că mă pot trezi găsind toți copacii înfloriți. Îmi părea cât se poate de simplu, zăpada avea, așa cum îi vedeam eu rostul (pe lume), capacitatea sublimă de a înflori, ca totul să treacă într-o noapte de la albul zapezii la albul florilor din livadă… copilul era mai tot timpul prea nerăbdător ! De câteva ori s-a petrecut asta, în ograda încă potopită de zăpadă, de ramura fiecărui pomișor, ca și la mâna mea, erau prinse șnururi de culoarea pură a mătăsii strălucitoare ca sideful, alb și roșu… Bunica mea îmi spunea însă că mai aveam de așteptat până la florile calde, ea avea un anotimp al ei, compozit, pe care-l numea fe-mart și în care mă regăseam cu adevărat odată cu mărțișoarele atât de fine, lucrate de ea și de mama, pe care însă nu le-am văzut niciodată când și cum le făceau… Aveam să înțeleg mai târziu că pictorii au capacitatea stranie de a picta himerele copilăriei, când am găsit anul trecut, în expoziția lui Vasile Doru Ulian, copacul zăpezii calde, înflorite. Îl ofer și eu, mărțișor frumos meșteșugit, domnișoarelor și doamnelor: Andra Agachi, Elena Agachi, Belle de Jour, inimii care se dăruie, celei întâlnite la ora 25 trecute-fix, către cea pentru care totul e verde, celei care caută prin galerii dosarele X ale picturii, Ștefanei Sava, ale cărei fotografii mi-au amintit despre zăpezile copilăriei, dar și domnișoarelor și doamnelor care vor fi zăbovit episodic pe aici.

Vasile Doru Ulian, Măr înflorit, u.p., 610 x 660 mm, 2006.

O ilustrată de vacanţă (27.06.09)

Pentru toţi cei care poposesc pe acest blog, unii zilnic, alţii mai des, alţii episodic – cineva a ajuns să mă viziteze căutând bloguri triste – o să expediez o vedere de sezon, care prefigurează vacanţa noastră la munte. Pe virtualul ”avers” al ilustratei am plasat reproducerea unui tablou de Vasile Doru Ulian. Am întâlnit picturi care se pretează fotografierii… Nu e cazul cu aceasta. Cu cât pictorul e mai talentat şi pictura sa mai subtilă coloristic, aparatele de fotografiat, oricât de sofisticate, îşi arată limitele. De regulă, când am fotografiat un colţ de natură tocmai pentru lumina, ceaţa, configuraţia lui specială etc., prin urmare pentru ceea ce îl făceu interesant pentru suflet, am observat pe ecran că poza a pierdut apropape totul din ceea ce văzusem eu… De asta clipa este esenţială şi experienţa noastră personală irepetabilă şi neîmpărtăşibilă, oricât talent am avea povestind-o, altfel spus: în fiecare din noi ”o lume îşi face încercarea”, lume numai a noastră, pe care nu ştiu dacă o ducem undeva, dar sigur o luăm cu noi… Aşa s-a întâmplat şi când am încercat să fotografiez pictura lui Ulian, Bolovăniş – la Vaşcău, datată ’90, iun., u.p., 450 mm x 500 mm. Ulian este pictorul care pictează ceea ce vede cu atâta uriaş talent încât pânza preia cu absolută fidelitate şi ”clipa cea repede” şi sufletul locului; timp şi spaţiu rămân eternizate pe o suprafaţă finită (cât timp se vor menţine pe pânză efemerele uleiuri uscate)… Fotografia aceasta e cu totul altceva decât pictura, e doar o copie ”infidelă”.

Pe ”reversul” ilustratei o să vă împărtăşesc din impresiile mele privind tabloul, ca şi cum aş fi bătut cu piciorul, într-o drumeţie de vacanţă, coasta Munţilor Bihorului, în preajma Vaşcăului drag lui Ulian. Era un sfârşit de iunie cu prea mult soare şi adia un plăcut şi răcoros vânticel printre stânci. Abia trecuse de prânz şi soarele făcea să pară văruite cu var alb-stis stâncile, în restul timpului gri. Undeva în zare, printre copacii subţiri de pe creastă, cerul a căpătat culoarea începutului de furtună, e violaceu şi de un albastru ameninţător. Se făcuse linişte de puţin timp, aerul cel bun şi răcoros s-a oprit. O pală aspră de vântoasă a măturat dintr-o dată copacii de pe creastă, făcând să tremure ameninţat frunzişul lor mărunt, iar pictorul a apăsat grăbit ultimile tuşe de verde… Terminase la vreme! Eu am continuat să privesc fascinat bolovănişul. Mai târziu aveam să înţeleg de ce, am mai văzut cândva astfel de lespezi într-un vechi cimitir, erodate, unele încă verticale, altele prăvălite şi într-o rână, parcă toate de aceeaşi mărime, toate la fel şterse… Iar acolo, la Vaşcăul pânzei din faţa mea pe care o contemplam, divinitatea a pus tufişurile să crească în forma unei uriaşe cruci deasupra cimitirului geologic de pe munte. Ne-am stâns lucrurile şi am continuat să povestim pe drum, eu micul sac în care nu aveam nimic iar pictorul pânza, pe care încerca să o ferească de primii stropi grei ai ploii.

Ulian, „Autoportret la Vaşcău” (4.04.09)

„Sate şi cătune răsfirate pe dealuri bolovănoase, aride chiar, dar şi cu haturi terasate ce dau variaţie peisajului, locuri numai bune pentru ochiul unui pictor. În această zonă îmi consum din plin melancoliile, tânguirile interioare, tristeţile, bucuriile… Aici mă simt copleşit de minunile naturii şi încerc ruşinat să fur din ele câte ceva! Aici singur rostesc uimit cu glas tare: Doamne !!”

Vasile Doru Ulian, Vaşcău, în catalog Expoziţie retrospectivă 2009, Muzeul de Artă Piatra Neamţ

(Fotografii făcute de pictorul Vasile Doru Ulian; reproducerea nu este permisă fără acordul nostru)

Retrospectivă Ulian (3.04.09)

Vine o vreme când în existenţa unui artist se poate vorbi de o „retrospectivă”, adică o privire spre el însuşi, cu viaţa lui întreagă. E momentul în care, parte din operă, aşa cum s-a cizelat, e adusă laolaltă să se reflecte, din unghiuri diferite, pânzele şi desenele fiecare în celelalte şi să-şi vorbească. Nu stau prea mult împreună, doar câteva săptămâni, apoi pânzele se întorc pe la casele lor, pe acolo unde „vieţuiesc”, după ce artistul s-a minunat că le-a însufleţit: prin muzee, galerii, colecţii, iar cele mai multe stau singure, în faţa unor privitori care le iubesc.

 

 

Astăzi am primit de la prietenul familiei noastre, pictorul Vasile Doru Ulian, catalogul expoziţiei sale retrospective vernisată la 1 aprilie („o fi păcăleală, n-o fi ?”, se întreba ghiduş el însuşi) la Muzeul de Artă din Piatra Neamţ.

 

 

Pictorul Ulian este prin excelenţă un peisagist, iar pentru această parte consistentă a creaţiei sale trimit la un post mai vechi:

 

https://dumitruagachi.wordpress.com/2008/09/06/atitudini-risipite-in-peisaje-pictorul-ulian/

Pe de altă parte, desenul miniatural ocupă un loc special în creaţia pictorului Vasile Doru Ulian, mai puţin cercetat, întrucât însuşi artistul a fost extrem de parcimonios cu această latură a operei sale. „Filigranele” lucrate în câţiva ani sunt păstrate, parcă în aşteptarea unei târzii şi revelatorii deconspirări, în cutii şi mape lăsate la „maturat”, asemeni esenţelor fine şi rare. Desenul reprezintă o parte onorantă a operei pictorului, deşi prea discretă în raport cu dominanta picturii, în fond şi ea discretă, în acord cu firea de o sensibilitate şi modestie funciare ale omului din faţa şevaletului.

Desenul în miniatură constituie la Ulian momentul, ludic de regulă, de intrare în atmosfera necesară picturii şi nu ţine neapărat de o cultivare în sine a acestei tehnici – poate în puţine cazuri. Exersarea desenului reprezintă gestul declanşator de stare poetică necesar creaţiei în plain air, este rezultatul punerii simbolice în starea de lucru. Artistul îşi aşterne ductul pe un carton de mici dimensiuni, delimitat anterior cu precauţie, poate pentru a zădărnici, dintru început, tentaţiile compoziţionale ample. Cartonul primeşte un chenar interior ferm, trasat foarte aproape de marginile tăiate, iar întregul peisaj este astfel tensionat într-un obligatoriu dreptunghi cu laturile de 10 … 15 cm x 15 … 17 cm. Numai rar verticala desenului se măreşte la 20 … 22 de cm. La început artistul prefera doar cartonul alb, de diverse texturi, fără o selecţie riguroasă a durităţii acestora. Orice spaţiu alb se cerea locuit cu semnele gestului lejer al compoziţiei ludice. Când limbajul acestui fel de a lucra s-a cristalizat, selectivitatea în alegerea suportului grafic s-a manifestat cu forţa unei filosofii plastice subiacente, fiind preferate texturile dure, uneori cu rifluri, maronii sau în tonuri de gri până la negru, substituind parcă grundul pânzei.

Un astfel de suport, cu textura rafinată, primeşte diferit lumina, ductul minuţios milimetric al artizanului şi incizia creionului colorat, oferind polimorfii grafice: de la neted la catifelat, la păstos, aspru, uscat, aspect de reavăn perpetuu. Tuşa de subţirimi orientale, jucată, trimite la tehnica acului rece al gravorului.

Dintre temele desenului miniatural la Ulian, domină cea a copacului. În fapt pare o temă facilă, însă doar ochiul exersat în atitudinea smerită poate vedea splendoarea unei văiugi şi monumentalitatea arbustului printre înalte ierburi arse. În spectacolul armonic în sine al unui colţ de peisaj, numai un artist al conceptualizării, cum este Ulian, poate surprinde tensiunea discretă a individualităţii, copacul singuratic. Codrul este mulţimea cu elemente formal identice, statuate peren în nepăsare eminesciană. Din acest codru, regăsit cel mult şi în puţine desene ca fundal, se detaşează, prin tensiunea contrastului cu planul secund al compoziţiei, copacul individualizat cromatic. E un fel de a spune, inversând înţelesul unei cunoscut proverb, că în desenele lui Ulian vezi pădurea tocmai în solitudinea copacului.

Pe de altă parte, pictorul asociază, prin copacul singuratic, temei solitudinii ca stare pe cea a solitarului ca personaj. Copacul solitar afirmă corespondenţa discretă dintre regnuri şi transferul spiritual care surprinde, în realitatea desenului, un autoportret al artistului.

 

 

Copacul lui Ulian spune o rugă de amploarea verticală a unui ţipăt. Arborele este autoportretul simbolic în postura de singuratic al propriei lumi (artistice şi nu numai) dar şi al celei cotidiene, în care ţipătul nu este întotdeauna oportun sau uşor de exprimat.

Simbolica peisajului din miniaturile lui Ulian, în care copacul capătă valenţe de personaj, este axis mundi. Copacul înclinat, în fond mai spectaculos ca prezenţă în peisaj, pentru formalismul ochiului comun, nu se regăseşte printre subiecţii artistului. Verticala este dimensiunea victoriei repurtate în relaţie cu teluricul, metafora fiind uşor decelabilă în desenele lui Ulian. Este un axis concretizat în coroana vegetală ordonată, evocată cromatic sau doar prin grafia desenului (foarte rar coroana copacului apare ca răsfirată sau ruptă). Coroana strânsă ţine de modelele tensiunii care ordonează, precum flacăra lumânării în jurul centrului de combustie ori picătura de apă în cădere.

 

 

Compoziţional, miniaturile artistului – cele mai multe sunt desene în creion colorat, altele, splendide şi rafinate acuarele – se subsumează tensiunii unghiulare. Copacul este plasat întotdeauna pe un plan înclinat, de mai mică sau mai mare pantă. Verticala desenului lui Ulian nu-şi are originea într-o orizontalitate acvatică, predispusă la înglobare, ci într-o oblicitate. Copacul are de împlinit tentaţia verticalei în tensiunea – posibilă – a dezechilibrului şi ambiguităţii bazei sale.

Arborele din desenele lui Vasile Doru Ulian străbate timpul prin anotimpuri surprinse cromatic şi compoziţional: de la scheletul vegetal dens sau răsfirat al iernii, la vigoarea verdelui verii, la pluriformul şi pluricromatismul toamnei.

Desenul de mici dimensiuni constituie partea tainică a creaţiei artistului, o zonă închegată în datele demersului plastic. Prin austeritatea compoziţională, dar mai ales prin metafora plastică, miniaturile în creion colorat sau în tehnică mixtă sunt izbânzile desenatorului de substanţial talent, menite să evoce complexitatea personalităţii pictorului, în fond atât de discret.

(Foto: detalii din catalogul expoziţiei retrospective Ulian, aprilie 2009 şi desene din colecţia familiei Agachi; reproducerea nu este permisă fără acordul nostru)