Tag Archive: tristete


VanGoghSnowCoveredField

”Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă…”
(G. Topîrceanu)

În ultimul an al vieții sale, 1890, Van Gogh pictează o iarnă în care nimic nu e pur și sclipitor, nimic nu e alb ca în ”pastel”. Compoziția și dinamica îi sînt sugerate de realismul lui Milet, din care pictorul s-a hrănit mereu. În scena de iarnă, agitația unei zile obișnuite pare să se fi întrerupt inexplicabil în plin cîmp (și în alt timp): plugul a rămas înțepenit în brazdă, grapa a fost uitată și ea, departe de satul ce abia se citește în lumina glacială a planului îndepărtat… Și lucrurile cele mai banale, nu numai ceea ce e plin de viață, pot să înghețe, uneori… Însă tristețea întregului nu vine neapărat de la uneltele înghețate, spre care privirea se focalizează înțelegînd oboseala (de viață a) celui care nu a mai avut puterea să le adune, nici măcar de la singura mișcare, cea a stolului prea numeros de păsări funeste. Ea ține de altceva, de vibrația unică a tușei grele a pictorului, de ansamblul în care lumea e implacabil fixată… Lumea în plină angoasă.
(Reproducere preluată de aici)

VanGogh_Iarna_1890

În orășele cît se poate de modeste din Belgia, chiar și acolo, printre case roșii care dau impresia că oriunde te-ai alfa ești în același loc, găsești cîte ceva ce nu mai e în nota de obișnuit. În Herenthout am dat de omul sculptat de Rik Van de Wouwer. Autorul e la vîrsta maturității (s-a născut la Anvers în 1974 și tot acolo a făcut masteratul în arte) însă pare a înțelege umanul cu o sensibilitate mai degrabă apropiată de candoare și nu de sarcasm. Lîngă biserica din Herenthout omul lui Van de Wouwer e ”Peer Stoet”. Purtînd un trombon, e o figură simbol pentru 121 de ani de carnaval în acel oraș! În ușoara lui gîrbovire și disproporție, privit de la distanță, personajul pare comic. Cînd te apropii însă, e frapantă melancolia (ca o boală atroce) din ochii mari. Atît e de natural situat în tristețe, încît ea curge din cearcăne, din ridurile adînci și căzute, și coboară unduindu-i hainele în cutele suferinței. E surprinzător că tocmai o astfel de postură depresivă a fost aleasă de artist pentru a celebra un carnaval. Sau poate că tocmai asta e, rîzînd bufonul nu e niciodată vesel, așa e ”nebunia” și inadecvarea lui…

(Foto 31.01.2015, Herenthout, Belgia)

Îngerul

În fiecare clipă
citesc Doamne despre atîta
suferință…
Ca un înger căzut e fiecare cuvînt, fiecare tristețe
ca melancolia îngerului
palma mi s-a lipit de obraz
nu știu, voi mai avea putere să nu-mi cadă
aripa mea pestriță…
Mi-am pătat aripile
cu suferința scrisă pretutindeni
E zugrăvit un înger în labirintul
în care rătăcesc printre grafitti
cu gîndul Doamne, cu mîna lipită de obraz…

(Pictură de Edgar Ende,  Die weinenden Bäume, 1954, oil on canvas, 70 x 90 cm)

Acasă

Adică la Botoşani, deşi una dintre fotografii ar lăsa impresia unui decupaj din Maramureş. Însă e o secvenţă de la un spectacol al tradiţiilor folclorice desfăşurat la Botoşani. În centrul oraşului erau astăzi tarabe cu produse tradiţionale. Un veritabil târg de Crăciun, cum e peste tot în Europa, prin marile oraşe, iar mirosul vinului fiert şi aromele de scorţişoră erau aceleași. Lipsea însă esenţialul, tocmai forfota de lume şi bucuria de pe chipuri. Îmi repugnă comparaţiile, însă nu e de trecut cu vedera că, într-o seară de târg de Crăciun, am văzut în altă parte cum forfota incredibilă încălzea parcă străzile. La Botoşani, puţinătatea trecătorilor prin faţa meselor pline cu produse tradiţionale, cu totul atrăgătoare, ca şi cele de „dincolo”, răcea şi mai mult gerul aspru. În strădania asta de normalitate de acasă, sunt de toate. Lipsesc tocmai banii, iar asta anihilează şi convivialiatea şi luminile de pe chipuri!


(Foto D. Agachi, Botoşani, 19.12.2010)

(Dorohoi, după viitura de pe râul Jijia, foto 2 iulie 2010)

Poate că se vorbeşte mult, prea mult, televiziunile ştiu să livreze şi disperarea, politicienii ştiu mereu să argumenteze. Politicienii au învăţat deja să dezvolte orice temă, de oriunde s-ar afla, de la putere sau din opoziţie… Televiziunile au la momentul oportun reportajul şi, uneori, pentru mai mult dramatism, transmit „imagini needitate”… De vreo două zile se transmite din Dorohoi. Uitându-mă la Dorohoiul-TV, am avut impresia – falsă! – că acolo fierbe locul de autorităţi, reporteri, că e, după stihie, un veritabil efort pentru „normalizare”… O fi bine, îmi ziceam, poate că, dincolo de profitul obţinut după vânzarea de imagini, după aşa o „viitură” mediatică, un cât de mic sprijin vor simţi şi aceia care îşi consumă nevoile în singurătate… Dacă străbaţi însă străduţele cu iarba gălbuie de la mâlul care a trecut peste ea, dincolo de garduri vei vedea un bătrân care îşi aşează la soare haine şi mobile dezmembrate, e singur şi se mişcă cum poate, încet şi poticnit, vei vedea în altă ogradă o femeie spălând, bucată cu bucată, parchetul… Peste tot sunt haine urcate pe garduri, cum se întâmplă prin sate înaintea unei mari sărbători, dar nu o sărbătoare e aşteptată, zilele astea s-a întâmplat pe acolo doar năpastă… Era cald astăzi, soare, un pic de vânt, era linişte şi o umezeală grea, năduşeală în aer, în gesturile oamenilor, în suferinţa lor tristă… Toate se topesc însă în zâmbetul de pe chipul celor care te aşteaptă, în mulţumirea din ochii lor pentru faptul că ţi-ai adus aminte de ei şi le eşti aproape. E un zâmbet larg, copleşitor. Parcă au uitat dintr-o dată că ei au fost cei loviţi, cei peste care a trecut o mare primejdie în toiul nopţii, au uitat frica aceea în faţa incontrolabilului. Odată cu zâmbetul uită că ei vor continua, după scurta ta vizită, să trebăluiască zile şi săptămâni în şir să repare, să usuce, să-şi vină în fire… Pentru câteva clipe prind puteri, nu te copleşesc cu grijile lor, se bucură că te văd şi pot schimba o vorbă despre viaţa care merge înainte pentru ei şi pentru ceilalţi… Dincolo de vorbe, cine îşi aduce aminte de un cunoscut, de un prieten, o rudă îndepărtată aflată pe acolo pe unde a văzut la TV că s-au învolburat apele, poate va reuşi să treacă să le vadă zâmbetul şi victoria din priviri…