Tag Archive: Trecere


???????????????????????????????

Bruxelles, 2.02.2013

Ziua bună

De cu seară stă cuibărită în melcul
ce va luci într-un asfințit de zori
Se destramă, fîlfîie
E mai ușoară ca roua din care bea
Se naște, se naște în vis
și va sfîrși galbenă pe undeva
Urcă încet prin mine își împrăștie
penele una cîte una, cine le numără?
Amiaza se lasă în boltă
Am deschis umbrela și din pînza ei neagră zboară fluturii
Jobenul e gol, ca un scamator
Întîrziat
Mi-a dăruit buchetul de flori apretate…

Am văzut încă din trenul ce intra în gara Liège-Guillemins alcătuirea ei neobișnuită și m-a fascinat, ca pe oricine de altfel, senzația că mă aflu sub un alt cer. Spațiul dilatat al cupolei anulează impresia de forfotă și nici un fel de aglomerație nu se percepe. Oricîte trenuri ar fi în gară, ești mereu singur privind spre arcele interminabile. După plimbările solitare pe scări și pasarele, metafora catedralei a început să capete volum în ochii mei, să mă las în prinsoarea vibrațiilor ei eterice. Arhitectul gării e Santiago Calatrava și nu m-a surprins deloc că a imaginat-o ca o ”catedrală modernă”! De ce a văzut gara ca o catedrală e un punct de reflecție, însă asta i-a fost opțiunea și a reușit să o redea. Sugestia nu e imediată, nu e o ”cheie” facilă, însă după un timp simți că respiri ca în interiorul unei catedrale și pașii au același ecou. Într-o zi am pierdut un tren, așa că am avut timp să caut un răspuns. Dacă arhitectul și-a imaginat opera ca o catedrală, care o fi accentul fin, aparent imperceptibil, pe care l-a pus? Încadrîndu-se perfect în simbolica trecerii, ”accentul” e un pasaj foarte elaborat, plasat într-o latură a gării. Pasajul are scări monumentale, parcă fără capăt, iar în centrul său cilindrul de sticlă al unui lift. Scările de la o extremitate a pasajului sînt obișnuite, cu trepte din piatră aproape neagră, la cealăltă extremitate sînt mecanice. E un leagăn, urci și cobori, cobori și urci hipnotic sub arcele ogivale din beton alb care descriu îndepărtate, urcătoare capete de tunel… Cu mișcarea lui silențioasă, imperceptibilă, liftul leagă ”lumile” de sus și de jos. Cu el orice efort de urcare e anulat, pur și simplu te extrage într-un alt spațiu, suprateran, poate într-un alt timp…

(Foto D. Agachi, 31.05.2012, Gara Liège-Guillemins)

Tunelul se deschide în fiecare zori
În ușa metroului mi-am uitat
Umbrela neagra și prima stație cu neoanele ei
E prima judecată orbitoare a zilei
E întuneric pînă unde nu mai ajung
Locul adunării s-a umplut de aripi roșii
Îmi leg șireturile la oră fixă
Pentru ceaiul negru las să treacă un vis uitat în care
Desenele au linii subțiri indescifrabile
Ca o ploaie caldă într-un tunel alb curgea cerneala
În zorile trecute…
Am auzit cum fîlfîia nerăbdarea prin penele cocoșului

(Foto D. Agachi, Bruxelles, interiorul stației de metrou Porte de Hal, ”Le passage inconnu”, 1993, François Schuiten în colaborare cu Péplum-Carez, ”compoziție murală în lemn pictat”)

Nu știu dacă Alifantis pictează, dar cu siguranță muzician este și eu îl consider un subtil poet. Citez acum un refern care-i aparține:
”E frumos, e prea frumos la tine-n suflet
E tîrziu, e prea tîrziu la mine-n gînd
Împărtășim, împărtășim aceeași soartă
Dar nu se știe, nu se știe, pînă cînd…?”
(Nicu Alifantis, Balada blondelor iubiri)
Privirea mea cade, toamnă după toamnă, peste blondele iubiri vegetale și le spun că sufletul lor e prea frumos… și ele mă îmbată cu surîsul ”roșu-stins al zadei”…

(Foto D. Agachi, noiembrie 2011 în parcul Léopold, Bruxelles)