Tag Archive: Text


Note

Despre răspunsurile pe care le-a încercat Gabriel Liiceanu la întrebarea filosofului De ce? – regi, unii au remarcat că ar fi culmea spuselor la adresa ideii de regalitate, e vorba de regalitatea din România și de momentul dramatic al abdicării. Cîndva am citit acel text cu fiorii tinereții, considerîndu-l exemplar… Sorin Ilieșiu l-a introdus în filmul vizitei regelui din 1992. Textul a apărut și în variantă audio, citit de Liiceanu cu prea multă elocvență și exces de intonație. Acum scriitura îmi pare patetică în cele mai multe dintre frazele sale și nu cred că, subiectiv fiind, schimbarea impresiilor ține de momentele distorsionate din biografia scriitorului. De fapt, în cele mai multe dintre fraze textul e gol.  Rămîn valabile cele cîteva observații despre ceea ce am ajuns! Nu am mai avut nici un chef sa-l aud recitîndu-și ”omagiul”, așa că mulțumesc unui forum oarecare de unde am spicuit (și corectat) un fragment…

”De ce regi?
Cea mai grea vorbă care se poate spune despre un om este: “Nu are nimic sfînt”. Un om care nu mai are nimic sfînt poate face orice și, mai ales, cu el se poate face orice. Asemeni oricărui om, un popor, pentru a nu se destrăma și pentru a nu fi amenințat să dispară din istorie, trebuie sa aibă mereu ceva sfînt.
Un domn, un rege, un monarh există pentru a garanta că un popor poartă în el ceva sfînt. Cînd un popor își pierde suveranul, el întrerupe legătura cu Dumnezeu și pierde ceea ce în chip esențial îl ținea laolaltă. Oamenii care îl alcătuiesc rămăn împreună în virtutea inerției doar, a unui loc geografic și a limbii pe care o vorbesc. Dar legătura dintre ei, care se întemeia pe legătura lor cu divinul, a dispărut. Un asemenea popor își pierde punctul cardinal și el poate fi lesne dezbinat. Un popor căruia i s-a luat regele își pierde fereastra spre cer și posibilitatea de a privi în sus.
“Maiestate” înseamnă “măreție”. În rege, un popor își recunoaște mareția și ultimul om, cel mai umil, privindu-și regele, se transfigurează și primește de el el chipul lui de sărbătoare. Oamenii au nevoie de regi pentru a se recunoaște și în altceva, mai înalt decît ei. Ei au nevoie să comunice și cu altceva decît cu lucrurile de pe pămînt. Regele, ca simbol, este posibilitatea acestei comunicări. Monarhul nu este un stapîn, nu este nici măcar conducător; el este doar garanția înălțării noastre și a legăturii noastre de oameni cu ceva care este mai presus decît noi. Regele este capul întors spre cer al unui popor întreg, ființa noastră adunată laolaltă într-un punct înalt.
Cînd unui popor i se ia suveranul, lui i se ia capul întors către cer. El este decapitat. Poporul român a fost decapitat astfel la 30 decembrie 1947.
Începînd din acea clipă cu noi s-a putut întampla orice. Vorbele noastre și-au pierdut valoarea, cuvîntul dat nu a mai fost ținut. Ne-am pierdut încrederea în noi și ne-am pierdut-o în ceilalți. Ne-am pierdut demnitatea, curajul și speranța. Am putut fi călcați în picioare. Am intrat în imperiul fricii și am uitat ce înseamnă libertatea. Am devenit lași, grosolani și răi. Nu am mai avut în noi nimic sfînt. (…)”

Gabriel Liiceanu, în vol. Apel către lichele, Ed. Humanitas, 1992

Studenție

La picup ticăia de 33 de ori pe minut
Un fel de inimă
Inelul de fum
Ne duce tinerețea în sus, albăstrie, discul s-a terminat…
Ascultă, ascultă refrenul șoptit
Pe buza paharului cu votcă
În tristele noastre povești
Se-aud viind înaripate clipe
Cînta Vladimir,
Viața curge tăcută pe fața de masă
Galbenă
Eliberai încă un rotocol parfumat din țigară
Eu nu întreb nimic din toate cîte știi
Rămîn în umbră nucii rătăcitori prin stepe…

(Foto D. Agachi, semne de primăvară la Bruxelles, 17.03.2012)

Îngerul

În fiecare clipă
citesc Doamne despre atîta
suferință…
Ca un înger căzut e fiecare cuvînt, fiecare tristețe
ca melancolia îngerului
palma mi s-a lipit de obraz
nu știu, voi mai avea putere să nu-mi cadă
aripa mea pestriță…
Mi-am pătat aripile
cu suferința scrisă pretutindeni
E zugrăvit un înger în labirintul
în care rătăcesc printre grafitti
cu gîndul Doamne, cu mîna lipită de obraz…

(Pictură de Edgar Ende,  Die weinenden Bäume, 1954, oil on canvas, 70 x 90 cm)

Ori de cîte ori merg dintr-un loc în altul,
mai ales în trenul arămiu
călătoria pare fără sfîrșit
visez, privind pe geam copacul care se rotește în zare. Un țipăt!
nu mă pot cufunda în reviste. Mă odihnesc amintindu-mi prin aripa nopții dealurile
sterpe, roșii, oarecum selenare
oare unde coboară cărarea?
pășesc prin pajiști de nouri; toate sînt cu putință și toate sînt mai presus de mine însumi.
În călătorii privesc mereu reluatele brazde și mereu aceleași hățișuri…

(Foto D. Agachi, ianuarie 2012)

arteziana,

patinoar

de frunze moarte

noiembrie,

stropii galbeni

dormeau adînc

liniștea

zîmbetul statuii

rodea

(Foto D. Agachi, 26.11.2001, Parc de Bruxelles)