Tag Archive: Teatru


Îi admir pe „instalatorii” autentici. În felul lor, învîrt pe degete o lume de amulete, de pene, cuie, sîrme, oglinzi şi mărgele, umile zeităţi foşnitoare, şuierătoare, creînd fascinul unei taumaturgii. Instalatorii sunt ingenioşii adepţi ai experimentului, ca nişte fizicieni îmbătrâniţi sub lentile groase, contemplînd universul într-un „model experimental”. Se poate vorbi, în meta-fizica unei instalaţii, de un „spectacol” de artă plastică, de teatralitate, în sensul unei scene a lumii în care artistul – deus otiosus – lasă reprezentările (vizuale), creaturile, în contemplarea altora, îngeri visători! În concretul ei, mecanica instalaţiei (poate) fascinează ea însăşi. E ludic, e infantil să rămîi sedus de ceea ce mişcă piesele dominoului, de ordinea precisă în mişcarea bilelor declanşatoare, şi să nu urmăreşti, să nu-ţi pese de „tabloul” la crearea căruia de fapt participi. E interesant acest fel de a încerca să vezi, însă e prea puţin. La BOZAR, Bruxelles am văzut spectacolul unei trupe de „instalatori” norvegieni din Oslo, Verdensteatret (théâtre du monde), cu reprezentaţia maşinăriei lor, Fortellerorkesteret (L’orchestre narratif). Spectacolul e o poveste fără de sfîrşit despre lumină, umbre, mişcare şi sunete. Realitatea sonoră a obiectelor e reflectarea lumii tăcute a umbrelor. Povestea e realitea interioară a fiecăruia, în jocul de umbre, „părelnic”, al ideilor. Planuri distincte de mişcare, suprapuse, trimit la pămînt şi la cer. Pendul lui Foucault survolează imperturbabil peste cîteva cruci. Într-o altă secvenţă, îngerii urcă între cele două planuri de nivel, de la pămînt la cer, pe o scară ridicată din tîmpla unei siluete adormite. Spectacolul e o meditaţie în care mrejele de imagini şi reprezentări sunt aruncate promiţător spre miturile şi cultura lumii (nu are sens să le mai numim sau să le re-povestim)…

(Foto D. Agachi, „…În faptă, lumea-i visul sufletului nostru”)

În Parc de Bruxelles (situat în centrul oraşului, în vecinătatea Palatului Regal) s-au adunat, ca o iluzie din alt veac, Théâtres Nomades, (între 19 – 22 august 2010, la a IV-a ediţie a festivalului). Era teatru peste tot, pe 6 scene sau pe oriunde… Organizatorii au anunţat, în programul festivalului, peste 50 de spectacole. Cu gândul la Andra şi Elena am văzut 3 reprezentaţii şi multe secvenţe din altele.

Spectacolul trupei Atelier Nocturne cu Bêtes de foire sur piste de danse: expresivitatea actorilor într-un melanj dinamic numai bun pentru orice fel de loc, chiar şi un mic amfiteatru însorit…

Un spectacol special: Virginie Nati des Etoiles, al trupei Compagnie Karyatides.

Spectacol foarte scurt, foarte ingenios prin jocul demiurgic al naratorului (actor) cu feeria, cu viscolul, cu stele căzătoare. Virginie Nati e cea care (re)povesteşte cu umor (!) subtil istorioara micuţei vânzătoare de chibrituri. Pare o siluetă „uşor supranaturală”, dacă nu ar fi suprarealistă şi cu totul post-modernă, interpretată de Karine Birgé.  Într-o valijoară pe care povestitoarea o deschide sunt şi decorurile şi personajele, miniaturale ca nişte totemuri. Cea care povesteşte le aşează pe un spătar lat de scaun, pe măsură ce singurul episod consemnabil din viaţa (destinul) fetiţei se deșiră. Se nasc din suflarea şi mişcarea povestitoarei şi viscolul şi gerul şi căldura de-o clipă a chibritului şi visul îngheţat al fetiţei. Visul cu un gigantesc brad de Crăciun precede întâlnirea dincolo de timp cu bunica ei, care o ridică pe un covor zburător „pilotat” de mesagerul în negru… O stea ca artificiile din bradul Crăciunului nu cade ci se ridică…

Secvenţe:


(Foto D. Agachi, 21.08.2010)

Câteva largi volte art nouveau din Bruxelles, văzute la întâmplare. Deasupra uneia dintre ele zâmbeşte halucinant de larg bufonul, exercitându-şi în fiecare privitor (al teatrului) seducţia uitării de sine şi de lume. E poate cel mai impozant mascaron, altul mai mare nu-mi amintesc să fi văzut. De sub varul feţei, ca o mască veneţiană aşteaptă golul ochilor…

Ea însăşi un melanj de artişti de teatru, de arte plastice şi muzicieni, compania Lune et l’autre incită la meditaţie asupra condiţiei umane prin imagini, mişcare, insinuare, vociferare, discurs dadaist, improvizând o supra-realitate cât se poate de palpabilă, care îmbracă tridimensional privitorul uneori consternat. Cu vestimentaţia ca un decor uşor de recunoscut, grupul numeros de artişti invadează spaţiul copleşindu-l şi plasând trecătorii în convenţia reprezentării teatrale (artistul, diferitul, are toată libertatea în timpul şi spaţiul în care se insinuează). Alte secvenţe văzute cu ochiul de sticlă, la reprezentaţia din 9 mai, la amiază, în cadrul Fête de l’Iris, sărbătoarea oraşului Bruxelles.

Câteva instantanee: aici, dincolo, mai încolo, mai la vale, mai pe deal, ici, colo

De 9 mai defilările arată foarte diferit… Unele sunt cât se poate de realiste, altele sunt o fisură în real altele de-a dreptul supra-realiste. La Bruxelles de 8 şi 9 mai e sărbătoarea oraşului, Fête de l’Iris. Pe ceea ce se numeşte Mont des Arts, marcat de Muzeul Magritte, de superba creaţie Art Nouveau, clădirea Old England, de o sculptură dinamică a lui Calder (numai 3 repere dintre multele edificii culturale) câteva trupe, de teatru şi de circ, au pus în mişcare un melanj suprarealist. Un citat de aici: „Performance : Magritte’s hors cadre – Cie Lune et l’Autre. Performance déambulatoire et surréalisme en chaîne. Création Dessous l’œil clos de Lune et l’autre. Une pluie de Magrittiens débarquent et déambulent sur le parcours de l’Iris. Cette démultiplication frappée de noir et coiffée d’un chapeau boule de billard n°8, ces êtres aux mœurs parapluiesques étranges font promenade royale. Défiant la troisième dimension, ils glanent comme si le temps n’avait plus d’emprise sur leur existence : chats perchés et chants dada, comportements étonnants ou gesticulations anodines, fresques vivantes et intrusions urbaines. Par pur plaisir pour un joli coup de canne en hommage au Maître René ! Une cinquantaine de personnages aux attributs de Magritte (chapeaux melons, costumes et parapluies noirs) arpenteront les rues, réunis par une chorégraphie à effets de chœur. Leurs actions sont directement inspirées des photographies surréalistes des années 20’ et 30’, alliant déplacements étranges et tableaux vivants, chants et slogans dada, ralliements boules et chat perché, actions anodines répétées… Ce chœur surréaliste s’intègre directement à l’architecture urbaine, profitant des murs, renfoncements, fenêtres, escaliers pour créer cette performance déambulatoire.”