Tag Archive: Teatru


O să adaug aici cîteva fotografii, nu atît pentru evenimentul care deja s-a încheiat, Brosella, ci pentru impresia stării de normalitate pe care o promovează un oraș, în sens mai restrîns comunitatea celor cărora ”le place jazz-ul”. Sînt fotografii dintr-un frumos și vegetal teatru, aș spune că gradenele în aer liber aduc în prezent imaginea teatrului antic. La periferia Bruxelles-ului, lîngă Atomium, în parcul amenajat în 1932 de arhitectul Jules Buyssens se află un teatru de vară construit de același, pentru expoziția universală din 1935, în care a excelat art deco. Acustica spațiului vegetal sinuos e atît de bună, încît se poate renunța la sonorizare. Starea de normalitate, senzația ei de bine e atunci cînd ești împăcat cu tine însuți, e valabil și pentru o comunitate, un oraș sau oricît de mult am extinde limitele geograficului…

(Foto D. Agachi, 15.07.2012, Bruxelles)

Discuția intimă cu doamna în negru se va produce undeva, cîndva, suprarealist vorbind nu te poți sustrage…

Uneori speranța ca un balon colorat adaugă negrului impenetrabil, care te răpește, un strop de ceva, poate de umor, ca o ușurare…

(Foto D. Agachi la un hapenning de inspirație magrittiană în preajma Muzeului Magritte, prilejuit de ”Fête de l’Iris”, 6.05.2012, Bruxelles)

Mistere

Într-o latură a Parc Royal din Bruxelles, ascunsă de vegetația care o înconjoară cu forță recuperatoare, ca pe un templu uitat in junglă, lucru ce pare ciudat pentru lumea lor prea ordonată, se află o construcție oarecum neobișnuită, de o rigoare clasică a volumului arhitectural și o frenezie ”orientală” a complicatei liniaturi de la pereți, care debusolează ochiul într-un fel de efect de op-art… Clădirea e ascunsă privirii de Théâtre Royal du Parc și pare părăsită sau rar frecventată, am înțeles că aparține unui club privat. Țesătura orientală (în sens larg) de linii dă o impresie de templu ezoteric, de spațiu al misterelor. Înseși statuiele roase de timp și băncile năpădite de vegetal accentuează straniul, mă așteptam la o întîlnire, după scîrțîitul prelung al uneia dintre uși, cu un bătrîn majordom amnezic.

(Foto D. Agachi, Statui și mistere, Bruxelles, 26.11.2011)

Faust-ul lui Purcărete, pe care am avut șansa să-l văd la Bruxelles (15.10.2011), e o parodie a umanului ca infern, nu stiu daca una perfectă, asa cum vedea lumea Cioran în spactacolul cotidian al străzii: ”De-abia ieșit în stradă exclam: ce perfectă parodie a Infernului!”.

O parodie ”barocă” nu în manieră ci în tratare, dacă nu ar fi ”suprarealistă” într-o cromatică și dinamică stridente şi ameţitoare. Regizorul a îngroşat cu bună ştiinţă, pînă la insuportabil, demitizarea a tot ce e simbol consacrat, banalizat sau vulgarizat. Îndrăzneala regizorului de a depăși conveniențe (spre exemplu de pudoare, dar ce mai e pudic astăzi!) e deja consacrată. În montarea sa, Purcărete e un maestru al ”reprezentării” omului. Revin, e un maestru cinic, de extracție cioraniană: ”Spectacolul omului – ce lucru scârbavnic!” E prea vizibil că ”mecanica” reprezentării e a banchetului fellinian, însă lipsit de compasiune față de uman. Puritatea, cîtă poate fi în lume, e imediat terfelită (are deja 14 ani, e pregătită, exclamă Faust despre ingenua Margareta) de PORC, așa îl vede Purcărete pe om, ca într-un decupaj din Pink Floyd sau Orwell.

Suferința omului, una dintre fațetele spectacolului, e lipsită de sens tragic din moment ce toate dorințele-i, mai ales ale omului actual, sînt hedonice. O lume în care fiorul tragic s-a surpat, nu mai poate oferi altceva decît scîrbă… După fabuloasa reprezentare a Nopții Valpurgiei, Faust are forța de a striga ”Ajunge!”.

Mişcarea tăcută a spectatorilor dintr-un spaţiu în altul, ca o călătorie iniţiatică, este ea însăşi o hiperbolă a lumii-teatru, este teatrul în absolut, în care spectatorul devine, sui-generis, actor-personaj colectiv. După o astfel de pendulare atroce între lumi, spectatorul aude cuvintele lui Faust încărcate de sens tragic restaurat: „Pe-un liber plai, cu-un liber neam să stau! / Atunci aş zice clipei care-aleargă: / Opreşte-te că prea frumoasă eşti!”

În jocul salvării lui Faust, esențial este momentul baletului umbrelor negre: Lipsa, Datoria, Grija şi Nevoia. Ele sînt prefigurarea morții ca iluminare interioară a lui Faust, atunci cînd orbirea se instalează simbolic. Iluminarea interioară îl eliberează pe Faust şi pacea e adusă de corul de îngeri, iar monologul final al lui Mefisto ajunge a fi epilogul trist al unui comedian.

Trimit la o recenzie de Andra Agachi

(Foto Andra Agachi, D. Agachi, 15.10.2011, Bruxelles, imagini din spectacolul Faust al teatrului din Sibiu)

După stările abisale prin care sufletul mi-a fost purtat şi gîndul cutremurat în seara de 28 mai 2011, e rău să mai adaug cuvinte propriei mele fiinţe (în încercarea de a le spune altora). În montarea lui Roger Waters, The Wall nu e un concert, e un spectacol total, e spectacol-imagine (!), e un musical negru! Greu de griuri, de negru şi sînge e zidul care prea repede, ca orice stare nefastă, se clădeşte cu fiecare dintre noi pe lumea asta! Am selectat cîteva secvenţe filmate, însă spectacolul nu s-a văzut aşa, imaginile luate de aproape îl trădează. Dacă e ceva colateral care m-a impresionat, a fost tocmai discreţia protagonistului. Ecranul pe care se proiectează chipul artistului, ca la mai toate concertele, a lipsit. Sub presiunea teribilă, obsesivă, a imaginilor-mesaj prin care zidul ne strivea cu obişnuita lui înălţime, Roger Waters era un pitic balerin. Doar cu un binoclu de mare putere i-am văzut, din cînd în cînd, durerea autentică, trăirea exteriorizată ca a unui mare actor. Însă nici asta nu conta. Rămîne doar zădărnicia lovirii zidului, tragica strivire a pumnilor lui Waters pe un sarcofag gol.


(Înclin să cred că spectacolul e mereu recreat, pe acelaşi suport al muzicii.)

(Foto Andra, 28.05.2011, The Wall)