Tag Archive: tara


Nici mie nu-mi place…

Vă displace prozelitismul religios? Și mie! Sau orice formă de manipulare sectară? Și mie! De ce ar fi atunci mai puțin enervant, chiar atroce în ce privește agresarea conștiinței cuiva, prozelitismul politic? În fond, ce nu mai puteam suporta în comunism, chiar și atunci cînd foamea și mai ales frigul – eu asta nu puteam îndura, frigul și lipsa de lumină – nu ajunseseră halucinante, era agresarea continuă a conștiinței, ca în cele mai obscure secte. Efectul unei astfel de agresiuni este sentimentul (terifiant) al anulării libertății! Iar prozelitismul politic tocmai asta face, mușcă zilnic din libertatea mea…
Nu ne mai indemnati la votare… Nu mai am chef sa votez pe nimeni. Avem si noi dreptul de a nu mai crede, pentru multi ani, ca e democratie in Romania (nu sariti cu „au murit ca sa putem vota!”, stiu asta si mai stiu ca democratie e cind votul dat isi atinge scopul, insa intotdeauna cind am votat, consecinta „istorica” a fost ca naiba!).

(Foto 12 octombrie 2014, Folon, mozaic expus la Fundația Folon, La Hulpe, lîngă Bruxelles)

România mereu surprinzătoare și seducătoare este una a reliefului, în sens subiectiv a peisajului! Oricum am numi spațiul profunzimii interioare a spiritului românesc, ”mioritic” sau ”ondulat”, pajiște sau crâng, deal sau munte (am în vedere ușurința de prin alte locuri de a numi munte orice, sa-i spunem cu îngăduință, colină) surprinzătoare e unicitatea lui. Verdele din miez de vară, sau albul din amintirile în care ”ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare”, surprind mereu, nimic nu e la fel, de la o secvență de peisaj la alta… Scriu (26.07.2011) după ce am experimentat privitul de la fereastra vagonului, între două repere prozaice (fie și în sens sadovenian sau, mai recent, brumarian), între Dolhasca și Pașcani; relieful, chiar și al norilor, e mereu altcumva. Nu cer nimănui să-și imagineze ceea ce e de văzut…

Am revăzut (24.11.2011) Văratecul și am primit în dar acolo o ploaie liniștită și intensă, purificatoare, cu un ropot molcom, fără nici o rupere de ritm… O ploaie tarkovskiană, de frumusețea unui gînd, a unei amintiri, chiar și însorită, în care coloanele cerdacurilor de la vechile căsuțe albastre mi-l evocau peste tot pe Horia Bernea, cel care le-a transfigurat în lumina florală a picturii sale… Pare-se, mai nou Văratecul se transformă și el, prins în acest timp de pvc și termopan! (Fotografiile sînt din 2005).

(Horia Bernea, Coloana, 57 x 39 cm, acuarelă și cărbune pe hîrtie, 1988, sursa)

La Mănăstirea Neamț, în ”tunelul” de intrare al marelui turn, am văzut că nimeni nu privea pictura care s-a mai păstrat pe boltă. Semnificațiile acelei picturi și cine anume i-a fost ctitorul (comanditarul), nu și autorul, rămas necunoscut, au fost ”descifrate” de savantul medievalist Sorin Ulea. În esență, scenele redau cateheza ortodoxă despre timp și eternitate și, oarecum surprinzător, scenele unui roman popular al inițierii, Varlaam și Ioasaf. Deși nu mai sînt privite, însăși candoarea reprezentării purifică acel spațiu al trecerii grăbile. Nu timpul nu mai are răbdare, doar toți cei care trec îmi par puși pe fugă…

(alte imagini luate cu sensibilitate aici)

Ţara

Nu se auzea nimic în ţara aceea
Nu auzise nimeni
Nici atunci,
Ascultînd actualitatea românească
Pe unde scurte vorbeau mereu
Departe
Într-o altă istorie între paranteze
Ascultînd nu auzeau vîlvătaia rugului aprins
În care un tînăr
Cobora într-un fel de zbor alb…
Cu toţii aşteptam să ne închipuim că am auzit

„Eu nu mai cred în nimic, sau aproape în nimic”
Celălalt nu auzea
Eu nu auzeam
Nu se auzea nimic în ţara aceea…

(Citatul din text: confesiunea lui Octavian Paler într-o emisiune de televiziune; Foto: pictură de Mihai Sârbulescu, Clopot, 2007, ulei şi bitum pe pînză, 60 x 50 cm)