Tag Archive: tablou


Hans_Memling_076

Pe Memling, neamțul care a învățat pictura la Bruxelles (cu flamandul Rogier van der Weyden) și a trăit la Bruges, l-am ”descoperit” citindu-l pe Rondenbach. Simbolistul vizionar al Bruges-ului morții, culmea, al orașului atît de viu astăzi, vorbea de ceea ce neamțul medieval înțelesese profund și reușea să transmită prin pictură: revelația. Asta se întîmpla doar dacă artistul stăpînea o cultură teologică profundă, la îndemînă pe vremea plimbărilor lui Memling prin Bruges. Însă nu aș fi crezut că pot regăsi la Memling o atît de subtilă și novatoare pînză, anticipînd (și proiectînd) toată istoria picturii de peste trei secole și mai mult… Pe lîngă scenele teologice impecabil reprezentate de Memling, cum sînt celebrele sale tripticuri sau relicvariul Sfintei Ursula – care uimește, scria Rodenbach, prin perfecțiunea picturilor – la Madrid se păstrează un tablou cu flori într-o oală de ceramică. Pînza de mici dimensiuni (29,2 cm x 22,5 cm, cît o foaie obișnuită, A4), amintind atît de frapant de pictura de gen din secolul al XIX-lea, îmi pare cu totul singulară la 1485, cînd a fost pictată. Într-o nișă de cameră se afla o masă acoperită cu o cuvertură pe care pictorul o redă cu acribie fotografică. În cana de lut e un buchet de flori puse cu știința ”clasicistă” a echilibrului și o gradație impecabilă pe verticală. Tonurile sînt închise, anticipînd și clar-obscurul fundalului maeștrilor de mai tîrziu și perfecta redare în detaliu, din arta pictării florilor în secolele al XVIII-lea și al IX-lea. Nu numai ”subiectul”, florile de vară pictate doar pentru frumusețea lor e, oarecum, neobișnuit, ci întreaga compoziție. Flori proaspete erau pictate în epocă în icoane, însoțind scenele liniștii celeste, în care Maria apărea reprezentată alături de Isus copil, într-o armonie a lumii mult dincolo de concretul ei. Însă Memling a fost fascinat de frumusețea și echilibrul etern, relevate de un simplu buchet atît de efemer și l-a pictat ca subiect unic al tabloului.

(Hans Memling, Flowers in a Jug, 1485 ca., Madrid, Museo Thyssen-Bornemisza, oil on canvas, 29,2 x 22,5 cm; sursa reproducerii: Wikipedia)

10991417_994771030551317_6122918395251496247_n

E o fotografie de la BRAFA 2015…
Dialog, vîrste, timp, tablou în tablou, el și ea față-verso, după 40 de ani, costumul gri… și cîte se mai pot spune, privind-o! În esență e fața și spatele omului…

Pagina de facebook de unde am luat fotografia nu indică numele fotografului care a reușit să surprindă un moment de sincronizare atît de încărcat de sugestii. Nici pictorul ce a redat în tablou ”fața” cuplului nu-mi este cunoscut, deși pictura în stil expresionist e foarte bună.

Actualizare: a venit cineva din public în ajutorul meu! Multumesc! Pictorul tabloului din planul apropiat al fotografiei e Gustave De Smet, iar în privința calității picturii, a expresionismului liric pe care îl degajă, nu m-am înșelat. Galeria Oscar De Vos, care a prezentat tabloul la BRAFA 2015, are o fișă de date. Tabloul a circulat în expoziții celebre, fiind și foarte comentat.

640px-Woman-with-a-balance-by-Vermeer

Scenele de interior pictate de Vermeer surprind, în partea stîngă a tablourilor, lumina generoasă a ferestrei ușor deschise, sau a celei filtrate de sticla colorată a unui vitraliu. În planul îndepărtat al picturii este plasată o hartă sau, de cele mai multe ori, un tablou. Dacă a ține un tablou într-o cameră în Olanda orașelor din sec. al XVII-lea era un fapt cît se poate de normal, plasarea unei hărți e oarecum neobișnuită, dacă nu am admite sensul alegoric. În aceeași logică e de înțeles și jocul tabloului în tablou la Vermeer! El nu e un simplu ”element” cu ”efect decorativ”, ci potențează – printr-o metapercepție a privitorului – spiritul picturii, sugestiile prim-planului. În tabloul ”Cîntăreața la chitară” (pictat între 1669 – 1672 și aflat la Londra, Iveagh Bequest Kenwood House) se regăsește un peisaj senin, cu un copac înfrunzit, surprins în splendoarea lui vegetală. Zîmbetul fetei și peisajul stenic trimit, în tăcerea picturii, la un moment de muzică veselă, poate lirică și în compania cuiva către care tînăra privește cu încîntare. Într-o altă pictură, cu o femeie matură improvizînd la clavecin (tablou pictat între 1670 – 1673 și aflat la National Gallery, Londra), un cupidon triumfător ține companie stării de spirit zglobii-provocatoare erotic…
Însă ce anume îi poate determina unei femei care ține o balanță, starea de contemplare în care e surprinsă ? (Tabloul ”Femeie ținînd balanța”, pictat în 1662 – 63, 38 cm x 42,5 cm se află la National Gallery of Art, Washington) Chipul ei nu mai are nimic provocator, privirea e coborîtă, ochii sînt aproape închiși în liniștea meditației. Balanța e în echilibru. Cealaltă mînă stă retrasă, nici un gest de a pune ceva în balanță nu se întrevede. Artistul a pictat un gînd, nu o mișcare! Iar gîndul e revelat de tabloul-oglindă din planul îndepărtat, pe care femeia îl acoperă în parte, scoțînd în evidență mărimea lui neobișnuită. Tabloul din tablou e ”Judecata de apoi”. La vremea la care a pictat Vermeer, fascinația temei se stinsese demult, de vreo 100 de ani. Pictura flamandă a dat capodopere cu tema ”judecății…” pe la 1550. În contrast cu tabloul escatologic sumbru, chipul femeii poartă o lumină împăcată. În fața tentațiilor lumii de care e înconjurată, aur, perle, cărți, postavuri, balanța ce e ținută cu delicatețe nu se înclină…

640px-Jan_Vermeer_van_Delft_013

640px-Jan_Vermeer_van_Delft_024

(Notă: datarea lucrărilor și reproducerile sînt preluate de pe Wikipedia)

Tinara cu perla - Vermeer

De fapt, ce anume mă face să nu mai simt nici o urmă de ”cotidian”, de iluzoriu, chiar și numai pentru cîteva minute, cînd văd o pictură de exemplu, despre care îmi vine să spun ”îmi pare că este vie”? Nu că e ”desăvîrșit” de frumoasă, nu asta mă înalță; în fond, o imperceptibilă fisură estetică face vizibile ”limitele” picturii în raport cu ”desăvîrșirea” și efectele ”îmbătrînirii” pînzei și culorii… Și cu toate astea, sau, mai ales, pentru asta, un astfel de tablou e ”prezent”, a rupt cu trecutul și s-a așezat în ”lumina” de care am avut parte ca de un mare dar! Contemplîndu-i zîmbetul, privirea clară ce mă urmărește la rîndu-i din tablou, înțeleg că, da, dincolo de părere, ”tabloul e viu”: iradiază o lumină ca o icoană. Întrebărilor mele le-am găsit un posibil răspuns ”idealist” la Hans Sedlmayer. Analizînd capodopera lui Vermeer ”Elogilul picturii”, Sedlmayer înțelege că ”accentul este pus, ca în atîtea tablouri ale lui Vermeer pe trăirea luminii…” Tăcerea în care este închisă prin natura sa arta picturii e ”tainic însuflețită”. E „solemnă ca tăcerea din spațiul unei biserici în care se revarsă lumina. Lumina aceasta este – lucrul a fost adesea remarcat – «obiectul» propriu-zis al tabloului. […] ea are totodată caracterul unei lumini suprareale.” Dacă Sedlmayer vedea la femeia din tabloul ”Elogiul picturii” cum” o «lumină lăuntrică» este iradiată de fața ei – odată cu schițarea unui zîmbet fericit – care astfel se transfigurează, dobîndind o înaltă frumusețe…” eu mi-am amintit de ”Tînăra cu perlă” de la Mauritshuis. Tabloul acela mi-a oferit cîteva clipe de situare în lumină! (Hans Sedlmayer, ”Epoci și opere”, vol. I, București, Ed. Meridiane, 1991, pp. 286 – 298)

Am văzut expoziţia Orientalismul în Europa, de la Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique, Bruxelles, mai de mult… Nu am avut tip sa scriu la vreme cîteva impresii (acum expoziţia e deja închisă), poate nici chef, poate nici nu ar fi folosit… Încep să cred tot mai mult, că singura despre care merită spus cîte ceva este frumuseţea, şi spus cu parcimonie. A vorbi prea mult e oarecum nechibzuit. În acea expoziţie m-am oprit îndelung în faţa unui tablou (deşi nu era printre „vedetele” expuse).

(Luc-Olivier Merson: Le Repos pendant la fuite en Egypte, huile sur toile,1880, 77 x 133 cm, Legs de M. de Saint-Aignan, 1925, N° inv. 2075, Musée des Beaux-Arts de Nice, imagine de aici)

Viziunea e cu totul insolită, pentru cunoscuta temă biblică, să admitem că e laică, şi, totuşi, sacrul copleşeşte. Nu e o viziune iconică, dar e o „umanitate” pe care pictorul, care ştia ce înseamnă arta simbolică, a dus-o la superlativ. Scena nu e însoţită de îngeri, se petrece doar sub un cer înstelat, cum numai un cer deşertic poate fi. În imensitatea locului, pacea s-a instalat, primejdia a fost lăsată departe. Somnul părinţilor pruncului Iisus e greu, pe măsura oboselii. Iosif doarme cu faţa spre pămînt. Pe soclul sfinxului, mai greu accesibil tîrîtoarelor pămîntului şi-a găsit loc Maria, cu pruncul în braţe, ea însăşi cuprinsă parcă la pieptul statuii. Maria are faţa întoarsă de la prunc şi aici e superba „umanitate” pe care pictorul o înţelege, altfel nu ar putea dormi sub lumina divină atât de vie, de intensă, ce iradiază. Divinitatea nu e „confortabilă” nici pentru Maica însăşi. Liniştea locului nu vine de la imensitatea statuii, poate de la cea a cerului, dar izvorăşte cu totul din acel somn profund; măgăruşul paşte cîteva fire uscate şi un fum firav se ridică vertical din focul pe trecute, semn că nici un fir de vânt nu trecea pe acolo…