Tag Archive: stare


În orășele cît se poate de modeste din Belgia, chiar și acolo, printre case roșii care dau impresia că oriunde te-ai alfa ești în același loc, găsești cîte ceva ce nu mai e în nota de obișnuit. În Herenthout am dat de omul sculptat de Rik Van de Wouwer. Autorul e la vîrsta maturității (s-a născut la Anvers în 1974 și tot acolo a făcut masteratul în arte) însă pare a înțelege umanul cu o sensibilitate mai degrabă apropiată de candoare și nu de sarcasm. Lîngă biserica din Herenthout omul lui Van de Wouwer e ”Peer Stoet”. Purtînd un trombon, e o figură simbol pentru 121 de ani de carnaval în acel oraș! În ușoara lui gîrbovire și disproporție, privit de la distanță, personajul pare comic. Cînd te apropii însă, e frapantă melancolia (ca o boală atroce) din ochii mari. Atît e de natural situat în tristețe, încît ea curge din cearcăne, din ridurile adînci și căzute, și coboară unduindu-i hainele în cutele suferinței. E surprinzător că tocmai o astfel de postură depresivă a fost aleasă de artist pentru a celebra un carnaval. Sau poate că tocmai asta e, rîzînd bufonul nu e niciodată vesel, așa e ”nebunia” și inadecvarea lui…

(Foto 31.01.2015, Herenthout, Belgia)

A fi în fața celui mai pozat copac îl surprinse oarecum. I-a venit ideea asta pe neașteptate, de fapt stînd cu spatele la copac, așa cum stau toți, sprijiniți de balustrada de piatră a canalului, încercînd să-și facă un selfi cu aparatul lui greu, cu burduf, jenat de privirile clemente ale celor cu ifonuri și mici vergele în care le agață. Noi jucării spre care, cu zîmbete pînă la urechi, vociferează foarte mîndri, împrăștiind pe feisbuc secunde drogate de fericire. Înțelesese că încerca să pozeze copacul și nu grimasa urcată sub cutele frunții, chiar deasupra ochilor, el așa zîmbește, e un turist stingher în puținele fotografii pe care i le-au făcut alții – restul sînt arhitecturi prinse din cele mai sofisticate unghiuri – și care par atît de neobișnuite. Și acum cineva îi propusese să-i facă o fotografie, văzîndu-i zîmbetul, așa sînt unii trecători, mai atenți decît alții, poate că îl surprinsese și pe el copacul în care coborîse lumina. Dar nici întuneric nu se făcuse încă, iar lampioanele mari incitau și mai mult amatorii de selfiuri să prindă în spatele lor momentul acela unic de lumină, poate că așa și era. A spus ceva amabil voluntarului, simțind că zîmbetul nu mai era acolo, că se evaporase într-o transpirație ostilă și asta l-a făcut să renunțe. Copacul nu cred că a fost plantat de cineva, locul în care a crescut e prea nepotrivit. Cu frunzișul des și ruginiu toamna și crengile lăsate spre apă e un arbore singuratic zidit din cărămizi, cum sînt toate casele din oraș. Cei mai mulți fotografiau peisajul ce părea a fi cel mai frumos din lume, deși văzuseră Veneția, Sankt-Petersburgul și Amsterdamul, iar asiaticii veneau din orașele lor plutitoare. Canalul face însă un cot tocmai în dreptul copacului, așa că, pe vremea fotografiei alb-negru, frunzișul nu atîrna greu ca o casă, ca un pod de sub care vin rațe învățate ca unii să le arunce pîine, din contră era un candelabru în care se împrăștiau reflexele apei vineții. Atunci turiștii se aliniau la marginea canalului să prindă mîinile ce fluturau încîntate, așa cum o fac și acum, cînd privesc dincolo de copacul nemișcat, virajul bărcuțelor pline de lume ca niște țînțari cu burțile roșii. (Foto din Bruges, decembrie 2014)

Ochiul

tuculescu

Anevoie o să-mi explic
Cum am ales direcția aceea
Printre atîtea căi inutile
Aș fi putut merge spre soarele coborît
Cu spatele îndepărtîndu-mă, dincolo de lumină
Mai e năluca alteia
Și o întrezărisem
Un instinct de liniște mă chema să privesc
Avioanele ce veneau la aterizare
Precise ca secundele pierdute în zarea albastră
Fără de nori
Sînt ca lebedele în zbor îmi spunea un fel de ochi în care
Nu cred, n-am văzut niciodată lebede să zboare, oarecînd le-a văzut
Ochiul adînc știutor
Lebăda e mereu reținută pe apă, neagră și albă
Nu înțeleg
Cum ar putea să urce la cer aripi atît de senine,

Într-un nesfîrșit de adînc nămol de frunze…

???????????????????????????????

Bruxelles, 2.02.2013

Mi-ai prezis că o să mă înalț
În punctul în care să nu mai aud plumburiul țipăt
Am așteptat îndelung porumbelul în palmă uneori

Tunsura albă e mereu întunecată
Deși mulți îmi spuneu că ar fi impecabilă…
Citeam în gura ploii ziarul șiroia printre degete
Două monezi rîncede cuibăresc prin buzunarele mele
Gîndurile-mi albe pentru negre turniruri
Cînd îți simțeam parfumul tăceam ca la o spovedanie
Păcatul devorării e al meu, Cronos Buimac
Lepădat pe coasta verde în care
Seceta a scrijelit deșertul
Mi-ai prezis că o să mă înalț și iată-mă
Ars în deșertul coastei mele…

(Foto D. Agachi, ferestre în Grand Place, Bruxelles, 25.05.2012)