Tag Archive: Simbolism


IMGP0970w
A construi ”după natură” și, totodată, a imagina clădirea ca o enormă bijuterie pare să fi fost ideea care a cuprins lumea europeană pe la 1900. O expoziție superbă și itinerantă – Natures de l’Art nouveau – repune în relație simbolică ”natura” liniei frumoase în arta obiectelor de lîngă noi și în arhitectura ca artă. În ”postmodernism” un muzeu nu mai e ce-a fost, accentul mutîndu-se de pe exponat, a cărui ”originalitate” prăfuită nu mai e deloc sacrosanctă, pe multitudinea de semnificații și sugestii pe care imaginile obiectului le pot pune în valoare! Văzusem un astfel de joc al imaginilor și imaginarului la noul muzeu Magritte, deschis în 2009 la Bruxelles. Jocul Art nouveau cu lumina, aerul și vegetalul, cu preaplinul de ”natură”, superficial ”recreată” de unduitoare linii schematice e superb ilustrat în expoziția (se vizitează gratuit!) de la BIP Bruxelles (e un fel de punct de informare turistică). În toată expoziția ”patrimoniul” original înseamnă doar cîteva desene făcute de arhitecți și bijutieri. Pe lîngă ele, atmosfera ”feerică” (pentru a rămîne în ”sfera” de semnificații) e filtrată cromatic de ”felinarele” ce pun ”în lumină” detaliile Art nouveau, ele însele luminoase, rupînd în linii colorate sumbrul simbolism care le-a precedat. Superb și distribuit gratuit e și catalogul bilingv, franceză și engleză. Catalogul e practic un compendiu (144 p) de ”biologie” Art nouveau.

IMGP0928w

Expoziție și editare catalog: Réseau Art Nouveau Network, inițiată la Bruxelles în 1998 și devenită asociație (asbl) din 2007. Finanțarea a fost asigurată de Comisia Europeană.
Catalog: Un monde étrange – Hybridation dans l’Art nouveau et le Symbolisme

IMGP0967w

IMGP0932w
IMGP0935w
IMGP0936w
IMGP0948w
IMGP0965w
Foto din expoziție D.A., 12.10.2013

alfred kubin drawing

Așteptarea mai lungă într-o stație de tramvai din Bruxelles mi-a îngăduit să privesc vitrinele largi, cu ramă subțire art nouveau, albă, șerpuitoare, ale unui superb anticariat de artă. În cele cîteva minute am descoperit un desenator, ceva îmi atrăgea atenția, poate starea sumbră a desenelor. Aveam să înțeleg ce mă intrigase, tocmai influențele, destul de ”expuse” în arta austriacului Alfred Kubin, ale belgienilor Ensor și, mai ales, dezinhibatul Félicien Rops…

posledni_kral_kol1902

AN10947426Alfred+Kubin+The+

kubinslide2

normalalfredkubin2

(Alfred Kubin; reproduceri preluate de pe unde le-am găsit… )

Lîngă înaltul turn din Bruges am băut vin fiert, parcă din alte vremi, încălzindu-mi respirația la aburi și arome de scorțișoară și cuișoare. Umblam pe o lună plină care lumina palid niște nouri și mă cufundam în pictura lui Spilliaert. Am nimerit pe straduțe luminate gălbui, pe care se auzea clap-clap trapul cailor de la trăsuri trecînd nici la pas dar nici în viteză, ca intr-o halucinație. Pe canale stătute luneca lebăda nopții: atmosferă!

(Foto D. Agachi, Lumini la Bruges, 10.12.2011)

Sau calea de la redare la transfigurare! Maniera de redare este una „expresionistă”, în care opera din anii 1920 a pictorului Gustave van de Woestyne e încadrabilă. Woestyne a pictat în 1922 (referinţe dintr-un consistent catalog de expoziţie, având girul unor prestigioase instituţii muzeale), 2 tablouri cu aceeaşi temă.

Les Buveuses de liqueur, vers, 1922, cărbune şi ulei pe pânză, 110 x 100 cm, colecţie particulară (îi punem eticheta T)

Les Buveuses de liqueur, 1922, ulei pe pânză, 109 x 99 cm, Koninklijk Museum voor Schone Kunsten, Anvers (o etichetăm R); sursa

Cum una din pânze e „catalogată” ca versiune, am pus cele două lucrări în ordinea lor „naturala”, aceasta fiind de fapt şi situarea la etaje estetice diferite, pe care saltul de la redare la transfigurare o determină. Aparent, diferenţele dintre cele două pânze ţin de un experiment cromatic, însă nu e deloc numai atât. Lucrarea ancorată în vremea sa (R), a tabloului în tablou, a pictării în pictură, spune o poveste… Expresionistă în manieră, lucrarea e cât se poate de „realistă” prin temă, tratare şi prin modul în care „redă”: e oglinda fidelă a unei scene care se petrece la o terasă. Ineditul şi autoironia constau în faptul că pictorul s-a insinuat în tablou, postat în faţa tabloului pe care tocmai e pe cale să-l termine, cu o ultimă tuşă atent pregătită de pensonul în echilibru… Scena surprinde tocmai iuţeala meşteşugului pictorului, totul terminându-se pe durata unei conversaţii agreabile între protagonistele unei întâlniri, la care se întreţin cu un „păhăruţ” de licoare intensă… În viteza aşezării pe pânză, detaliile de peisaj nici nu mai sunt redate cu mare atenţie, iar folosirea unor culori intense, dă impresia de tablou ud, proaspăt, care împrăştie mirosuri de vopsele… Masa, floarea, mărul şi cărţile fac parte din spaţiul / lumea pictorului, care e „dincoace”, e spaţiul privitorului, totodată. Pictorul e concentrat la pictarea scenei care se petrece undeva în lateral, către care priveşte, dar e redată / reflectată în spaţiul situat „dincolo”, în tabloul din tablou, jocul spaţializării fiind cât se poate de complicat! În orice caz, ceea ce vedem nu e ceea ce se petrece, e ceea ce se pictează! Conversaţia e surprinsă mai degrabă într-un moment de întrerupere, în care fiecare personaj pare a gândi la ale sale. Trăsăturile chipurilor şarmante sunt foarte bine individualizate, mai puţin vestimentaţia lejeră… Ochii mari sunt pictaţi cu precizia anatomică a unui „expresionism” care poate „reda” îndeobşte sentimente. În cealaltă lucrare (T), a transfigurării, negrul de cărbune domină ansamblul. Compoziţia e aceeaşi (R) , însă desenul, pe suprafaţa neagră, e redus la un sgrafit în materia foarte consistentă, de cărbune. Figura pictorului, ca şi acţiunea în care este absorbit, ca şi mişcările mâinilor, inclusiv a mâinii care ţine paharul cu băutura licoroasă, nu mai conţin lumină, sensul însuşi al picturii. Lumea de „dincoace” e una a negrului. Întâlnirea de „dincolo” se petrece între un personaj şi dublul său întunecat. Cele două chipuri au aceleaşi trăsături, redate hieratic. (E facil de remarcat că pălăriile sunt identice şi doar culoarea ochilor diferă.)

(Detaliu, sursa)

Ovalul alungit al feţelor, ochii mari, seriozitatea extremă a chipurilor, trimit la vechea artă de redare a figurilor angelice, mai degrabă în iconografia răsăriteană. Privirea personajelor e melancolică, stranie, pătrunzătoare, trădând mai degrabă tensiunea (şi poate nerăbdarea) unui răspuns care nu se mai poate lăsa aşteptat; e o întâlnire pe sfârşite…

Până la urmă
Ceea ce lipseşte primăverii
Sunt tocmai teii
I-am uitat undeva în Copou
Nu m-au privit îndepărtându-mă,
Nici unul nu m-a urmărit ca o fantomă care să-mi
aşeze peste ochi „o mână ca o frunză cu dinţi”
şi să aştepte
să ghicesc cine este, cine sînt…

Oricum nu şi-ar fi putut ascunde parfumul
Foşnitor al coroanei în care se leagănă scrumbiile de sare
La pogorârea Duhului Sfânt
limbile verzi umbreau porţile
şi în tâmpla de uşă
stăteau agăţate ca să ne umplem de mireasmă
În pătate frunze de franceză
nu am reuşit niciodată să învelesc
un poem ca în hala de peşte
Rodenbach îi poza lui Khnopff
ca o statuie
spunându-i
doar aşa, pentru conversaţie la un pahar de absint,
„La ville est morte, morte, irréparablement!
D’une lente anémie et d’un secret tourment,
Când tocmai teii lipsesc din oraş…”

Fernand Khnopff, Avec Georges Rodenbach. Un ville morte, 1889, pastel, crayon de couleur et encre sur papier (The Hearn Family Trust)