Tag Archive: scara


Orașul, în special, scările, uneori, împart cotidianul între subterane și cer. Sînt antrenamentul nostru zilnic într-o lume în care ascensiunea sfărșește iremediabil în punctul cunoscut. Urbane prin excelență, scările nu oferă nici o derogare… (foto în Bruxelles, scările din preajma BOZAR)

Tînăr exersînd pe scări (21 iulie 2016)
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Publicitate

Pietre

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Nu e complicat să ajung

La scara pe care au uitat-o îngerii

Spre capătul străzii

Ovale

Unde rătăcesc și umbrele dispar

Copacii dispar, umbrele lor

Îi înghit ca o fotografie decolorată

În care mor încet statui de argint

Și nu-mi amintesc

Îngerii au pierdut

Scara

Pe strada celui care a văzut-o

Și s-a tulburat

Se prăbușește acum

Piatră cu piatră sub fiecare

Pas rugător

Sînt tot mai rari, tot mai rari

Cocorii

Pe strada unde pietrele

Se prăbușesc

(O statuie din Bruges, detaliu)

Am văzut încă din trenul ce intra în gara Liège-Guillemins alcătuirea ei neobișnuită și m-a fascinat, ca pe oricine de altfel, senzația că mă aflu sub un alt cer. Spațiul dilatat al cupolei anulează impresia de forfotă și nici un fel de aglomerație nu se percepe. Oricîte trenuri ar fi în gară, ești mereu singur privind spre arcele interminabile. După plimbările solitare pe scări și pasarele, metafora catedralei a început să capete volum în ochii mei, să mă las în prinsoarea vibrațiilor ei eterice. Arhitectul gării e Santiago Calatrava și nu m-a surprins deloc că a imaginat-o ca o ”catedrală modernă”! De ce a văzut gara ca o catedrală e un punct de reflecție, însă asta i-a fost opțiunea și a reușit să o redea. Sugestia nu e imediată, nu e o ”cheie” facilă, însă după un timp simți că respiri ca în interiorul unei catedrale și pașii au același ecou. Într-o zi am pierdut un tren, așa că am avut timp să caut un răspuns. Dacă arhitectul și-a imaginat opera ca o catedrală, care o fi accentul fin, aparent imperceptibil, pe care l-a pus? Încadrîndu-se perfect în simbolica trecerii, ”accentul” e un pasaj foarte elaborat, plasat într-o latură a gării. Pasajul are scări monumentale, parcă fără capăt, iar în centrul său cilindrul de sticlă al unui lift. Scările de la o extremitate a pasajului sînt obișnuite, cu trepte din piatră aproape neagră, la cealăltă extremitate sînt mecanice. E un leagăn, urci și cobori, cobori și urci hipnotic sub arcele ogivale din beton alb care descriu îndepărtate, urcătoare capete de tunel… Cu mișcarea lui silențioasă, imperceptibilă, liftul leagă ”lumile” de sus și de jos. Cu el orice efort de urcare e anulat, pur și simplu te extrage într-un alt spațiu, suprateran, poate într-un alt timp…

(Foto D. Agachi, 31.05.2012, Gara Liège-Guillemins)

Tăcere

E tot mai amar vinul chihlimbariu
Undeva urcam scara înrămată în fier
Aștept încă o toamnă înveninată morțiu
Să cadă peste turle, să cadă peste ger

E tot mai întuneric și în potir și-n oase
De vine-o rază, cade, rămîn doar țepi și lujeri
Între doi pini stau nervii, agățători de coase
Nu se mai văd nici stele, nu mai răsar nici îngeri…

(Foto D. Agachi, 3.12.2011, abația La Cambre, Bruxelles)

Îi admir pe „instalatorii” autentici. În felul lor, învîrt pe degete o lume de amulete, de pene, cuie, sîrme, oglinzi şi mărgele, umile zeităţi foşnitoare, şuierătoare, creînd fascinul unei taumaturgii. Instalatorii sunt ingenioşii adepţi ai experimentului, ca nişte fizicieni îmbătrâniţi sub lentile groase, contemplînd universul într-un „model experimental”. Se poate vorbi, în meta-fizica unei instalaţii, de un „spectacol” de artă plastică, de teatralitate, în sensul unei scene a lumii în care artistul – deus otiosus – lasă reprezentările (vizuale), creaturile, în contemplarea altora, îngeri visători! În concretul ei, mecanica instalaţiei (poate) fascinează ea însăşi. E ludic, e infantil să rămîi sedus de ceea ce mişcă piesele dominoului, de ordinea precisă în mişcarea bilelor declanşatoare, şi să nu urmăreşti, să nu-ţi pese de „tabloul” la crearea căruia de fapt participi. E interesant acest fel de a încerca să vezi, însă e prea puţin. La BOZAR, Bruxelles am văzut spectacolul unei trupe de „instalatori” norvegieni din Oslo, Verdensteatret (théâtre du monde), cu reprezentaţia maşinăriei lor, Fortellerorkesteret (L’orchestre narratif). Spectacolul e o poveste fără de sfîrşit despre lumină, umbre, mişcare şi sunete. Realitatea sonoră a obiectelor e reflectarea lumii tăcute a umbrelor. Povestea e realitea interioară a fiecăruia, în jocul de umbre, „părelnic”, al ideilor. Planuri distincte de mişcare, suprapuse, trimit la pămînt şi la cer. Pendul lui Foucault survolează imperturbabil peste cîteva cruci. Într-o altă secvenţă, îngerii urcă între cele două planuri de nivel, de la pămînt la cer, pe o scară ridicată din tîmpla unei siluete adormite. Spectacolul e o meditaţie în care mrejele de imagini şi reprezentări sunt aruncate promiţător spre miturile şi cultura lumii (nu are sens să le mai numim sau să le re-povestim)…

(Foto D. Agachi, „…În faptă, lumea-i visul sufletului nostru”)