Tag Archive: sacru


Turnul neterminat al catedralei din Malines… Constructorii l-au vrut foarte inalt!
IMG_0088w

Sărbătorile, ca și limbile, se amestecă. E și nu e babilonic, dacă îți știi reperele și dacă te situezi într-o stare naturală a diversității. Lumea pare, de o bucată de vreme, redusă la o indiferență de sine atroce. Dar nu e așa. Lumea, covîrșitoarea parte a ei e blîndă, tolerantă, amestecată și frumoasă… Ca într-o catedrală în care diferențele celor din ea – culoarea pielii, distanțele de la care vin, care par astronomice, unii africani, alții veniți din extremul orient, europeni ajunși acolo de la vest și de la est – dispar și se resorb în ceea ce e înălțător, celest… Și înțelegi că omul din tine și de alături e mai presus de intolerață și e ridicat la o stare pe care numai sacrul o poate reda!

Catedrala din Malines, Belgia,într-o superbă zi a contrastelor, rece și însorită, de Paște catolic și de Floriile noastre – îmi asum condiția de român.

IMG_0090w

Statuia Margaretei de Austria (Marguerite de Habsbourg, archiduchesse d’Autriche, princesse de Bourgogne).

IMG_0110w1

”Leul și Cocoșul” e opereta la modă… între flamazi și valoni!

IMG_0115w

Heraldică între vechi și… UE!

IMG_0117w

(Foto de Florii în Grand Place, Malines, Belgia, 5.04.2015)

Publicitate

Era generoasă lumina după-amiezii  și zăpada lucea stins, așternută într-un strat subțire peste poiană și printre arborii făgetului secular. Mănăstirea Vorona, cu multele turle ale bisericilor sale, îmi apărea mai frumoasă, mai impunătoare decît mi-o aminteam. Citisem mai demult, într-o scrisoare adresată de Nicolae Iorga unui profesor de franceză de la Liceul Laurian, ca răspuns la invitaţia adresată istoricului de a participa la serbările inaugurale ale Asociaţiei foştilor elevi ai Liceului Laurian: ”Aveţi aproape atât de frumoasa Coşulă şi Vorona, într-un cadru de natură aşa de bogat.” (N. Iorga, Corespondenţă, vol. II, ediţie Ecaterina Vaum, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, pag. 176, scrisoare datată ”15 mart 1923”) Despre frumusețea acelui ”cadru de natură” pe care Iorga îl numea bogat, plin la propriu de echilibrul dealului molcom împădurit, ritmat de poieni largi, însorite, povestesc înseși imaginile. Mănăstirea și localitatea Vorona păstrează cîteva exemplare autentice de arhitectură tradițională, în care cerdacul amplu, devenit veritabilă colonadă, este foarte bine reprezentat și, ceea ce este cu adevărat remarcabil, motivul arhitectural al coloanei din lemn sau din zidărie nu a fost denaturat după multele etape de reparații. Ca și în alte locuri mult mai cunoscute, Văratec, Agapia bunăoară, arhitectura incintei mănăstirii a preluat foarte mult din modelul casei tradiționale, iar în alcătuirea casei vechi toate aveau temei: jocurile de culori și, mai ales, naturalețea lor, proporțiile, ritmul, lumina și nimic din ceea ce era bine omului nu era uitat… Ce frumos curge acoperișul casei și, mai ales, cîtă tihnă transmite prin ”privirea” aproape adormită a ”ochilor” plasați către coama lui, ca sub o frunte. Sînt de evidențiat grija și respectul pentru detalii la recentele lucrări de restaurare a fațadelor și acoperișurilor din incinta mănăstirii.

(Foto D. Agachi, Mănăstirea Vorona, 26.12.2011; imagini ale mănăstirii înainte de lucrările de restaurare se găsesc pe un blog interesant aici)

…iată că, scrisă astfel, data de astăzi poate avea iarăşi ceva straniu în ea (cum au fost succesiunile 01.01.00 sau 01.01.01, atât de fatidic mediatizate)… În noaptea Anului Nou am văzut străzile oraşului golite de ceea ce era, numai în urmă cu doar nişte ani, un fel de suflu vitalist renăscut la sărbătorile de iarnă. Tradiţiile par a se stinge pe neobservate. Am avut şansa şi în aceste sărbători, undeva pe Bulevardul M. Eminescu din Botoşani, să mă regăsesc în „universul” fabulos, să reîntâlnesc (încă) trăirile ancestrale. Însă protagoniştii au venit dintr-o veritabilă rezervaţie etnografică, aşa cum e zona Vorona, aflată la vreo 25 de km. de oraş. Întregul ţinut al Botoşanilor excelează în astfel de formule de celebrare a sacrului – sintagma consacrată e „obiceiuri de iarnă”. Am trăit fiorul şi spectaculozitatea lor în copilărie, undeva mai la Nord, la Suharău, lângă Darabani. Pentru cele câteva gânduri pe care le scriu acum, mi-am propus să nu mai apelez la „surse” şi nu voi încerca un exces de interpretare; am încercat un fel purificat de a privi şi înţelege.
Jocul (cuvântul ascunde înţelesul de ludic, de joacă, dar şi de ritual, rememorare, anamneză, dar şi de dans) caprei este unul al fertilităţii, al agrarienilor. Făpturi ale turmei, caprele sunt mânate şi ocrotite de un păstor. Jocul lor este unul în cerc zgomotos ca toaca unei biserici.

Jocul măştilor este unul al Moşilor. Şugubeţi şi înspăimântători totodată, ei sunt invocaţi din tărâmul morţilor, poate spre a se reconcilia cu viul. Oricât de tineri ar fi dansatorii, pentru a fi veridic, jocul lor este unul gârbovit, adus de spate, la început poticnit şi, în toată desfăşurarea sa, destul de complex. Apoi dansul devine cât se poate de dinamic şi moşii prind „viaţă”, sfidând legile firii şi reîntorcându-se, măcar prin ritm, la forţa tinereţii lor.

Jocul ursului este al întregii firi. Natura însăşi, fiara, este în slăbire şi boală. Ursarul e un vraci, un Mag, un Şaman, un Vindecător, o făptură miraculoasă, cum nu s-a mai văzut, cu acea mitră ţuguiată şi toba cu un sunet straniu, profund, grav. El intră în scenă cu urşii plini de viaţă, dinamici, însă pe neaşteptate fiarele nu se simt prea bine, ba chiar o boală cumplită le răpune. Forţa (vraja) spectacolului e atât de mare, încât ceilalţi dansatori, deşi au mai trăit de nenumărate ori momentul, sunt cuprinşi de o subită grijă, iar ceea ce este extraordinar este că tinerii nu joacă, nu trişează, nu duc un rol, i-am văzut şi simţit dintr-o dată că sunt în rolul comunităţii lor şi simt suferinţa, cele care joacă sunt măştile, sufletele celorlalţi TRĂIESC!

Totul se încheie cu semănatul, refacerea în timp (real) a gestului însămânţării. Este un moment prin excelenţă veridic, nu mai are nimic de „joc” în el. Şi o remarcă: ţinutul Voronei are în centrul său o mănăstire de o formidabilă forţă spirituală, vatră mănăstirească ancestrală. A fost un ţinut mai întâi al pusnicilor, până a deveni al călugăriei instituţionalizate. Fiind o mănăstire de maici, a transmis în mod subtil, costumului popular feminin al zonei, ceva din portul monahal. Cu broboadele lor negre, ample, strânse într-un fel anume, de sub care se văd dantele albe, chipurile tinerelor par a fi desprinse din strana mănăstirii….

(Foto D. Agachi, 30.12.2009; reproducerea fotografiilor, a articolului sau a părţilor de articol nu sunt posibile fără contactarea şi acordul meu)

În deplasările noastre se întâmplă să găsim locuri deosebite acolo unde ele nu sînt neapărat foarte vizibile şi, mai ales, relaţia cu sacrul este una discretă, subtila, uneori tainică. Aşa s-a întâmplat trecând prin Lacu Roşu (12.04.09).

108_2855

Imediat lângă şoseaua naţională Ghiorghieni – Bicaz, dai de o siluetă sculpturală, cu stîlpi din trunchiuri masive de lemn ritmînd peretele alb. Este Capela Romano-catolică Sf. Cristofor, Gyilkostói Szent Kristóf Kápolna. Amplasamentul însuşi este spectaculos, biserica se ridică din panta foarte accentuată a versantului ca un pâlc albit de trunchiuri, în relaţie cu acvaticul special, al lacului străpuns de arbori „împietriţi”. La numai cîţiva zeci de metri distanţă la est de capelă, pe direcţia axei sale longitudinale, în desişul de brazi se află cupola unui vârf de stâncă, o masă de roci, încât sugestia de tumul, de loc iniţiatic dar şi tainic, e foarte puternică. Roca e dens acoperită de muşchi, piatra aceea radiază (energie telurică, ce altceva!) aşa cum ape line, par să o cuprindă.

108_2853 

Capela are un plan de o simplitate savantă, are formă eliptică. Simbolic, capela e plasată cu estul (altarul) și vestul (intrarea) pe axa majoră a elipsei (geometric, axa majoră = segmentul de dreaptă care trece prin focare şi are capetele pe elipsă). Alcătuirea este la fel de simplă, în acord cu locul: mur de piatră brută la soclu şi văruit între coloanele din lemn, schelet din lemn şi acoperiş din şindrilă.

108_28411

La partea de sus a peretelui eliptic e un bandou de ferestre, lăsînd un inel pur de lumină. Imediat sub el e o pictură murală în tonuri acvatice, mai închise la nord şi vest şi calde la sud şi est, albastru, verde şi albastru-verzui. Printre arborii care constituie fondul picturii, sunt desenate simboluri ale biruinţei creştine: pe axa majoră, Mielul Cristic la est şi balaurul / dragonul la vest.

108_2848a1

108_2850

Sub friza ca un imens rotulus desfăcut este peretele alb, încât simbolica litos-hidros-atmosphéra, leagăn al vieţii, e uşor decelabilă. Preiau câteva informaţii din scurtul fragment în limba engleză existent la intrare: capela a fost proiectată în anul 1933 de unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi maghiari din Transilvania, Kós Károly, pentru a înlocui vechea capelă arsă în 1916. Biserica nu a fost însă construită, datorită greutăţilor financiare, iar apoi au urmat al II-lea război mondial şi comunismul. Chiar şi planurile au fost pierdute, însă schiţa capelei s-a păstrat pe o carte poştală găsită la Zemplén Múzeumban. Arhitectul Anthony Gall a întocmit proiectul actualei capele, lucrările desfăşurându-se în 2000 şi 2001. „Consacrarea solemnă” (sfinţirea) a avut loc la 28 iulie 2001. Numele celor care au lucrat sunt menţionate într-un articol: http://epiteszforum.hu/node/686 

Aşa am înţes că unii dintre constructori, Siklódi Károly, şef de şantier şi dulgherul Gál Dezső mi-au fost cândva, prin 1989, colegi. Pictura a fost realizată de Köllő Károly.

(Fotografii D.A., 12.04.09; reproducerea nu este permisă fără acordul nostru)

Ceva din seva ritualică ancestrală a rămas, lumea are încă în rărunchi feluri de a fi cărora puţini le mai înţeleg sensurile. Există o memorie „genetică” a lumii, un cod pe care îl pune mereu şi mereu în mişcare, pentru că altfel nu se poate, deşi camuflajul profanului a devenit o coajă groasă, etanşă şi opacă… Duminică (29.03) focul se mişca încet, şerpuitor, focul de primăvară, undeva dincolo de Dorohoi…

 

108_2477a1 

 

Mă fascina tensiunea lui purificatoare, costişa rămasă ca pe celălalt tărâm, relieful iadului, tăciune, fum, nimic! Rugul mistuia şi mortificatul – trestiile de prin râpe – dar şi viul, copacul tânăr, jertfit ca omul celtic din împletitură de răchită pentru timpul cel roditor în care să înoate soarele.

 108_2476a1

 

Erau nouri coborâţi, era întunericul peste faţa soarelui.

 

108_2480a1 

 

Despre umbrele trecutului, pe care le poţi întâlni himerice uneori, platonice umbre ale peşterii, am încercat să mă documentez. Nu am verificat sursele, nu ştiu cât de „veridice” sunt, am scormonit şi eu prin geografia sacralităţii focului, pe care am găsit-o pe ici-colo… Focurile din Postul Mare sunt frecvente în Belgia, nordul Franţei şi în unele părţi din Germania. În mijlocul rugului, la Grand Halleux se pune un axis, o prăjina, makral, «vrăjitoarea», iar focul e aprins de cel mai tânăr mire. La Morlanwelz în foc e „jertfit” un om de paie. Recolta bogata, căsătoriile  fericite sau păzirea de colici sunt invocate prin ritualul saltului peste foc al tinerilor şi copiilor. În Brabant, până în sec. al XIX-lea, în duminica Evangheliei «semănătorului», femeile şi bărbaţii deghizaţi în femei, mergeau cu făclii aprinse pe câmp pentru a-l alunga cântând pe «semănătorul cel rău». La Paturages, în ţinutul Hainaut, un obicei era cunoscut din 1840 sub numele de Escouvion sau Scouvion. În ziua micului Scouvion, prima duminică din Postul Mare, tinerii şi copiii alergau cu torţe aprinse prin grădini şi livezi strigând: «Aduceţi mere, aduceţi pere şi vişine negre pentru Scouvion». Torţa era învârtită prin aer şi aruncată printre ramurile pomilor. În duminica următoare era Marele Scouvion când scena se repeta până se lăsa noaptea. În Franche-Comte, la vest de Muntii Jura, prima duminică din Postul Mare e Duminica Tăciunilor (Brandons). Flăcăii satului se înhamă la un car şi-l trag pe la casele cu fete cerând un braţ de lemne. Apoi aprind rugul după ce bate clopotul pentru rugăciunea Angelus. Făclii aprinse sunt purtate pe uliţe şi pe câmp iar când purtătorii trec pe lângă livezi striga: «Fie poama mai deasa ca frunza». La Laviron, departamentul Doubs, focurile erau aprinse de perechea cea mai recent căsătorită. În mijlocul focului se înălţa stâlpul cu un cocoş de lemn în vârf, care era oferit câştigătorului întrecerii la alergări. La ceremonia Grannas-Mias, o torta de paie e aprinsă în vârful unei prăjini. La ultimele pâlpâiri, cei ce iau parte la ceremonie îşi aprind torţele şi le duc în livezi, pe ogoare şi grădini iar oriunde sunt pomi invocă: «Granno prietene, Granno tata, Granno mama» şi pun torţele arzând sub crăcile fiecărui pom: «Arzi tăciune: o creangă verde, un coş plin». În unele locuri oamenii aleargă pe câmp scuturând cenuşa torţelor pe semănături; o aduc şi în cuiburile păsărilor, iar după ceremonie se întorc acasă la un ospăţ ritualic: pandişpan şi clătite. Granno e poate vechiul zeu celtic Grannus, Apollo al romanilor, al cărui cult e atestat de inscripţiile găsite în Franţa, Scoţia dar şi pe malurile Dunării, iar cuplul ApolloGrannus şi Sirona e atestat la Ulpia Traiana Sarmizegetusa… În universul mitic românesc exista sacrificiul focului viu sau focul bucuriei, sărbătorit la începutul primăverii. Roţi de căruţă căptuşite cu cârpe sau cu paie erau aprinse şi lansate de pe dealuri. Marcau victoria luminii împotriva întunericului, moartea frigului. Obiceiul roţilor de foc, păstrat în ziua lăsatului de sec în Transilvania şi în Banat, e numit alămor, alimor şi e foarte frecvent întâlnită şi astăzi, cu un substrat foarte vechi. La moţii din Apuseni, tot în duminica lăsatului sec, copii de la 12 ani în sus ies în amurg pe dealuri cu hodăiţele, nişte torţe din paie şi pănuşi de porumb. Purtătorii desenează cu torţele figuri de foc în aer şi aşa e ajutat soarele să revină pe cer.

 

Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”

Glaucon: „Văd”

– Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
– Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
– Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
– Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
– Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
– Necesar.
– Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
– Pe Zeus, nu cred!
– În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
– E cu totul obligatoriu.

Platon Republica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 (traducere şi note de Andrei Cornea) sursa citatului:  http://agonia.ro/index.php/prose/105935/index.html