Rezultînd dintr-un domeniu al unui burghez de vază din Bruxelles și deschis publicului încă din 1982, Parcul Tournay-Solvay (numele ultimei propietare, Thérèse Tournay-Solvay) a păstrat în bună stare toate (”acareturile”, să le spunem așa) cîte se găseau în acea gospodărie completă. Are o livadă frumoasă și o grădină de legume în care se amuză copiii și nu numai. Însă ceva e mai aparte în grădina aparent sălbatică: are alei pietruite și o ordine ruptă din erudiția peisageră franceză și clasică…
Tragismul faustian al lui Salieri, retrăit printre ruinele abației.
Cadrul de natură al spectacolului ”Amadeus”: Abația din Villers la Ville la apus…
Fragi pe zidul vechii abații.
Verticale în ruină.
Teatrul e un clavecin.
Spectacol în mișcare
Zidul bisericii și cel al muntelui
Aplauze!
În centrul imaginii:
Denis Carpentier – Mozart; actor distins cu ”Premier Prix en Art dramatique du Conservatoire de Bruxelles” în 2001
Julie Lenain – Constance; absolventă a ”Conservatoire Royale de Bruxelles” în 2007
Didier Colfs – Salieri; actor distins cu ”Premier Prix et Prix B. De Coster en Art dramatique au Conservatoire Royale de Bruxelles”.
(Fotografii din spectacolul ”Amadeus”, jucat printre ruinele Abației din Villers la Ville, Belgia, 23 iulie 2016.)
Descoperisem bisericile și mănăstirile din România prin 1980 și am tot continuat să le vizitez. Unele par modeste, altele impozante acolo unde se găsesc, multe obișnuite și, totuși, avînd un ceva al lor unic, iar altele splendide… Cu doar cîțiva ani în urmă am văzut catedrale, iar sentimentul meu a fost cu totul nou plimbîndu-mă prin ele, era alta impresia, oricîte remarcabile albume de artă răsfoisem înainte. Starea mea, atunci cînd am pășit prin cîteva catedrale reper, a ținut de o inocentă fascinație și poate de aceea frazele legate de ”înălțimi” au o ușoară, dezinhibată, exaltare… Într-un fel de halou postistoric, în Belgia am dat de ruinele marilor abații. Aș spune că ”starea vremii” din ziua în care descopăr un loc e aducătoare de semnificații. O vreme însorită euforizează peisajul, cea umedă, cețoasă, îi sporesc dimensiunea onirică… Și, culmea, doar o anume stare a locului îmi este hărăzită.
(Foto 29.12.2012, Mănăstirea Arinului – Abbaye d’ Aulne, pe malul Sambrei lîngă Charleroi, Belgia)
Vineri am trăit o experienţă spirituală. Ştiu, e un cuvânt încărcat… Altădată, dacă m-ar fi întrebat careva, netam-nesam, ce crezi că înseamnă o experienţă spirituală, aş fi răspuns, oarecum ironic, poate spiritistă? iar dacă întrebarea ar fi persistat, nu, serios, spirituală, aş fi ezitat să răspund. Descumpănit chiar, aş fi spus ceva evaziv, o astfel de întrebare te ia oricum pe nepregătite… Trimit, dintr-un imbold mai degrabă al sensibilităţii decît al minţii, la Tarkovski. Cele câteva filme ale sale m-au pus în preajma uneor impresii de experienţă spirituală, însă ale unui privitor din scaunul cinematografului, oricâtă magie are filmul, oricăt de mult primeam prin cele două simţuri care aproape că mă situează în lume… Dar celelalte? M-aş fi gândit la vreo nuvelă de Eliade, altcineva poate vorbi de alte pagini, de alt scriitor. Oricine poate lungi discuţia, şi, totuşi, cred ca întrebarea rămâne incomodă pentru oricine. Văzusem un indicator pe şosea, pe fond brun, un sit istoric mi-am spus, Abbaye de Villers. După o bucată de drum, gândind că trecusem demult, am oprit să întreb. Interlocutoarea ocazională nu a răspuns imediat, dar nici nu părea că nu a înţeles, mai degrabă în privirea ei nedumerită citeam un gând ambiguu, ce o fi cu ăsta că tocmai acolo vrea să ajungă… Era ceaţă. Umed şi ceaţa, nici măcar păsări nu se auzeu în labirintul abaţiei. I-aşi spune cernere, pulbere de apă, la ceea ce se lăsa încet, umed, rece. Eram singur, ce linişte stranie, s-au îdepărtat toate, zi, anotimp, şosele, trenuri. M-am rezemat de un zid negru între ruine impozante. Plasate într-o ordine clasicistă şi într-un spirit gotic, ziduri şi coloane sunt greu de cuprins cu privirea şi asta nu e numai de la ceaţă, dar nu neapărat nici de la măreţie, începusem să înţeleg… Fagii înalţi şi platanii nu ajung la înălţimea bolţii marii biserici. Lungi liane verzi, rămase verzi peste ger, s-au agăţat de pilaştri filtrând ceaţa în rozetele de sus… Perpetuă verdeaţă mi-am spus, unde nu e nici durere, nici suspin… Doar stropii cădeau de peste tot, de la înălţimea bolţilor, ritmând muzica apei, poate la fel e într-o peşteră, aceeaşi linişte a fiecărui strop.
dumitruagachi
Dumitru Agachi's Weblog 