Tag Archive: Reims


Într-un scurt tratat de angelologie îngerul de Amiens își are un loc aparte. Dacă cel de la Reims a fost sculptat, ca și Fecioara Maria, uneori, cu un frumos chip surîzător, talentatul sculptor de la Amiens l-a redat cu și mai multă îndrăzneală… Contrar a ceea ce am crede îndeobște ”despre îngeri”, frumosul chip cu păr ”bălai” de la Amiens rîde reținut, cu bucuria pe care ți-o oferă o discuție între prieteni, de exemplu… El e prietenul din înalt, pe zidul catedralei îl regăsești ridicăndu-ți ochii, dar și de aproape, amintindu-ți de cei mai dragi ai tăi, atunci cînd au fost veseli… El e ”profesorul” îngăduitor cu toate stîngăciile vieții mele și rîde stenic pentru ca eu să înțeleg că ”rigoarea” e severă, dar nu e niciodată nemiloasă! El surprinde o celestă înțelegere despre „vina” de a trăi și rîde cu bunătate….

(foto 31.07.2017, Catedrala din Amiens, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

… şi dacă privim, înţelegem prea puţine, condiţia pentru a înţelege e un văz antrenat, spuneam… Comentariul doamnei X de la articolul precedent necesită o dezvoltare, pe care încerc să o fac cu anume parcimonie, lăsând mai degrabă imaginile să reliefeze „legăturile surprinzătoare” (despre angelologie şi estetică am vorbit aici). Arătătorul îndreptat către cer este un atribut al celui care cunoaşte şi exprimă calea, al îngerului chiar şi în postură războinică, cum este Arhanghelul Mihail (Fontaine Saint Michel) pe care l-am văzut la Paris în apropiere de Catedrala Notre Dame.

Chiar şi sub tensiunea luptei, pe chipul arhanghelului rămâne o stare de linişte exprimată de surâs, uşor estompat, cei drept. Mâna se ridică, parcă într-o teatralitate de extracţie romantică (însă e mult mai mult decât atât), către cer, arătând sursa puterii sale… Şi la noi, îngerul care arată spre cer e nelipsit din pictura medievală.

El apare în scena amplă şi foarte importantă teologic a Înălţării la Cer, cum este la biserica Popăuţi (Botoşani, ctitoria lui Ştefan cel Mare, 1496), dar şi la Îngerul călugăr, cum este în pronaosul de la Mănăstirea Humor (registrul de jos, în stânga intrării, plasament nu întâmplător foarte vizibil). Îngerul călugăr, traversat de o „interiorizare” extremă, zâmbeşte abia schiţat. Printre cei mai cunoscuţi îngeri surâzători sunt cei de la Reims, şi poate dintre cei mai vechi, după anul 1240…

La cel din dreapta portalului, mâna, destul de „schilodită” de vreme, s-a păstrat, iar dacă o privim cu atenţie, sunt vizibile baza degetului arătător şi mişcarea către în sus a mâinii, arătând către cer…

Pictura lui Da Vinci, Sf. Ioan Botezătorul, un adevărat „cod” final al artistului (e ultima sa pictură, 1513 -1514), pare o „reproducere” a statuii de la Reims (până şi monocromia deşertică e de culoarea pietrei catedralei). Parcă acea statuie s-a rotit puţin spre în faţă şi ochii au devenit ceva mai adânci… Focalizarea privirii, întreaga compoziţie a tabloului sunt marcate de mâna cu indexul îndreptat spre cer, gestul părând începutul unei reverenţe, un salut de o eleganţă angelică, adresat privitorului cât se poate de obişnuit… Deloc surprinzător, gestului îi este asociat zâmbetului enigmatic şi, de aici, legătura cu Mona Lisa e cât se poate de facilă. De fapt, postura înainte-mergătorului aşa cum a pictat-o Leonardo este una angelică, transfigurată, temă comună şi în pictura răsăriteană, numai că în iconografia medievală ortodoxă atributele angelice (aripile) sunt plasate pe trupul ascetic al sfântului. La Da Vinci aripile lipsesc, angelice fiind surâsul (împăcat al cunoaşterii), starea sa de interval, nici femeie nici bărbat (luând esenţialul din fiecare) şi mâna îndreptată spre cer. Da Vinci nu a făcut decât să respecte „codul” estetico-teologic al epocii, uitat şi atât de greu de prins, de când exegeza s-a îndepărtat de sursele simbolice şi a glosat pe tema ambiguităţii surâsului Giocondei.

Iar codul era: 1. surâsul angelic al cunoaşterii, prin excelenţă straniu, misterios, ambiguu, ezoteric… (nu are nici o legătură cu ceva ce ar putea fi considerat delicat, dulce, feminin, erotic); 2. postura de înger a botezătorului (o temă mult vehiculată în epocă) care arată către cer printr-un gest elocvent de index adus în prim-plan. Cunoaşterea e surâzătoare, temeiul ei e împăcarea cu sine, cu lumea, cu divinitatea… Gioconda e un „înger” în cel mai pur sens al esteticii medievale în genere, a lui Da Vinci, la rigoare, iar privirea poate că ar trebui îndreptată mai puţin la zâmbetul de pe chip şi mai degrabă la împreunarea senină a mâinilor, cu totul surprinzătoare pentru o tânără (surâzătoare). Imaginea de la Golia e cât se poate de complexă, gestica fiind aici dublă, una din femei arată, cu aplombul necesar exprimării unui adevăr indubitabil, către prunc, iar cealaltă, cu o seninătate angelică pe chip, către cer. Îngerii ne arata cerul, în timp ce ne surâd.

(Foto 1, 2, 3 şi 8, D. Agachi)