Tag Archive: regizor


Faust-ul lui Purcărete, pe care am avut șansa să-l văd la Bruxelles (15.10.2011), e o parodie a umanului ca infern, nu stiu daca una perfectă, asa cum vedea lumea Cioran în spactacolul cotidian al străzii: ”De-abia ieșit în stradă exclam: ce perfectă parodie a Infernului!”.

O parodie ”barocă” nu în manieră ci în tratare, dacă nu ar fi ”suprarealistă” într-o cromatică și dinamică stridente şi ameţitoare. Regizorul a îngroşat cu bună ştiinţă, pînă la insuportabil, demitizarea a tot ce e simbol consacrat, banalizat sau vulgarizat. Îndrăzneala regizorului de a depăși conveniențe (spre exemplu de pudoare, dar ce mai e pudic astăzi!) e deja consacrată. În montarea sa, Purcărete e un maestru al ”reprezentării” omului. Revin, e un maestru cinic, de extracție cioraniană: ”Spectacolul omului – ce lucru scârbavnic!” E prea vizibil că ”mecanica” reprezentării e a banchetului fellinian, însă lipsit de compasiune față de uman. Puritatea, cîtă poate fi în lume, e imediat terfelită (are deja 14 ani, e pregătită, exclamă Faust despre ingenua Margareta) de PORC, așa îl vede Purcărete pe om, ca într-un decupaj din Pink Floyd sau Orwell.

Suferința omului, una dintre fațetele spectacolului, e lipsită de sens tragic din moment ce toate dorințele-i, mai ales ale omului actual, sînt hedonice. O lume în care fiorul tragic s-a surpat, nu mai poate oferi altceva decît scîrbă… După fabuloasa reprezentare a Nopții Valpurgiei, Faust are forța de a striga ”Ajunge!”.

Mişcarea tăcută a spectatorilor dintr-un spaţiu în altul, ca o călătorie iniţiatică, este ea însăşi o hiperbolă a lumii-teatru, este teatrul în absolut, în care spectatorul devine, sui-generis, actor-personaj colectiv. După o astfel de pendulare atroce între lumi, spectatorul aude cuvintele lui Faust încărcate de sens tragic restaurat: „Pe-un liber plai, cu-un liber neam să stau! / Atunci aş zice clipei care-aleargă: / Opreşte-te că prea frumoasă eşti!”

În jocul salvării lui Faust, esențial este momentul baletului umbrelor negre: Lipsa, Datoria, Grija şi Nevoia. Ele sînt prefigurarea morții ca iluminare interioară a lui Faust, atunci cînd orbirea se instalează simbolic. Iluminarea interioară îl eliberează pe Faust şi pacea e adusă de corul de îngeri, iar monologul final al lui Mefisto ajunge a fi epilogul trist al unui comedian.

Trimit la o recenzie de Andra Agachi

(Foto Andra Agachi, D. Agachi, 15.10.2011, Bruxelles, imagini din spectacolul Faust al teatrului din Sibiu)

Am descoperit recentul film al lui Radu Mihăileanu, „Concertul”. Un francez poate aprecia filmul ca o comedie amară, să spunem, însă, fără a exagera, pentru un estic povestea este mult mai mult, ea poate chiar răscoli suferinţe cu greu uitate… (Amănunte statistice din presă: sase nominalizari la Premiile César de tipul „cel mai bun”: film, scenariu original, sunet, montaj, regizor şi… evident, „cea mai bună muzică” pentru care a şi luat César-ul).  De fapt contează doar miracolul din „trenul vieţii” (fiecăruia), cum şi-a denumit regizorul un alt film-metaforă, oricât de himeric ar fi…