Tag Archive: prieten


Într-un scurt tratat de angelologie îngerul de Amiens își are un loc aparte. Dacă cel de la Reims a fost sculptat, ca și Fecioara Maria, uneori, cu un frumos chip surîzător, talentatul sculptor de la Amiens l-a redat cu și mai multă îndrăzneală… Contrar a ceea ce am crede îndeobște ”despre îngeri”, frumosul chip cu păr ”bălai” de la Amiens rîde reținut, cu bucuria pe care ți-o oferă o discuție între prieteni, de exemplu… El e prietenul din înalt, pe zidul catedralei îl regăsești ridicăndu-ți ochii, dar și de aproape, amintindu-ți de cei mai dragi ai tăi, atunci cînd au fost veseli… El e ”profesorul” îngăduitor cu toate stîngăciile vieții mele și rîde stenic pentru ca eu să înțeleg că ”rigoarea” e severă, dar nu e niciodată nemiloasă! El surprinde o celestă înțelegere despre „vina” de a trăi și rîde cu bunătate….

(foto 31.07.2017, Catedrala din Amiens, Franța; copyright ©Dumitru Agachi)

Prietenia nu se împiedică de vîrste, iar cea specială e dincolo de înrudiri. O prietenie e poate cea mai liberă dintre formele de iubire, pentru că se naște fără o motivare anume, sau dacă există o legătură prestabilită, cum e cea de familie, un interes anume, o întîmplare, faptul că te-ai aflat într-un anume loc cîndva, toate se șterg în timp și rămîne sentimentul cald al fiecărei unice întîlniri între prieteni. Și dacă întîlnirile sînt rare, te alini auzindu-i vocea la un telefon, poate că se înfiripă o corespondență, rămîne o fotografie pe un raft dar, mai ales, rămîne vocea interioară. Vocea interioară e dincolo de timp. Tatăl soției mele e un prieten alături de care îmi place să stau de vorbă. Îmi place pur și simplu starea aceasta simplă. Să-l aud povestind întîmplări care nu par ușor de crezut, să-mi vorbească despre o istorie personală a străbunilor și părinților lui, aflați pe un deal la Ionășenii de la Vîrfu-Cîmpului. Să-mi povestească depre el însuși, personaj într-o istorie agitată. Să facem politică după bunul nostru plac. Să fim supărați pe toți și să-i trimitem la ”mama ciorilor” sau a ”hucilor”, să nu ne mai stea în cale, deși știm și ne amuzăm că oricum nu-i vom urni din loc. Să mîncăm undeva împreună, doar noi cîțiva prieteni cu sentimentul că ne e dată o oră de tihnă. Să mai vedem odată Voronețul și să privim în zare lunca Moldovei, el amintindu-și ca o umbră de brad singuratic lunca fabuloasă a tinereții sale, animată de alți plecați prieteni. Aș fi vrut să-i arăt în treacăt Budapesta și să bem o cafea la Viena. Apoi s-a întîmplat să înțeleg că atunci cînd m-a condus la tren în august ne-am îmbrățișat pentru ultima dată, că într-o seară în care am ținut neapărat să jucăm rummy, am împăturit pentru ultima oară hîrtiuța pe care socotea scorul astronomic la care ne bătea. A pus-o cu grijă în cutia cu ”pietre”, cu promisiunea că vom continua în altă vacanță… Se întîmplă însă că la întîlnirea de mîine nu mai pot ajunge. Sînt iată și momente în care prietenia e neputincioasă. Rămîne să ne întîlnim cîndva să mai stăm un răgaz de vorbă…