Tag Archive: pinza


Hans_Memling_076

Pe Memling, neamțul care a învățat pictura la Bruxelles (cu flamandul Rogier van der Weyden) și a trăit la Bruges, l-am ”descoperit” citindu-l pe Rondenbach. Simbolistul vizionar al Bruges-ului morții, culmea, al orașului atît de viu astăzi, vorbea de ceea ce neamțul medieval înțelesese profund și reușea să transmită prin pictură: revelația. Asta se întîmpla doar dacă artistul stăpînea o cultură teologică profundă, la îndemînă pe vremea plimbărilor lui Memling prin Bruges. Însă nu aș fi crezut că pot regăsi la Memling o atît de subtilă și novatoare pînză, anticipînd (și proiectînd) toată istoria picturii de peste trei secole și mai mult… Pe lîngă scenele teologice impecabil reprezentate de Memling, cum sînt celebrele sale tripticuri sau relicvariul Sfintei Ursula – care uimește, scria Rodenbach, prin perfecțiunea picturilor – la Madrid se păstrează un tablou cu flori într-o oală de ceramică. Pînza de mici dimensiuni (29,2 cm x 22,5 cm, cît o foaie obișnuită, A4), amintind atît de frapant de pictura de gen din secolul al XIX-lea, îmi pare cu totul singulară la 1485, cînd a fost pictată. Într-o nișă de cameră se afla o masă acoperită cu o cuvertură pe care pictorul o redă cu acribie fotografică. În cana de lut e un buchet de flori puse cu știința ”clasicistă” a echilibrului și o gradație impecabilă pe verticală. Tonurile sînt închise, anticipînd și clar-obscurul fundalului maeștrilor de mai tîrziu și perfecta redare în detaliu, din arta pictării florilor în secolele al XVIII-lea și al IX-lea. Nu numai ”subiectul”, florile de vară pictate doar pentru frumusețea lor e, oarecum, neobișnuit, ci întreaga compoziție. Flori proaspete erau pictate în epocă în icoane, însoțind scenele liniștii celeste, în care Maria apărea reprezentată alături de Isus copil, într-o armonie a lumii mult dincolo de concretul ei. Însă Memling a fost fascinat de frumusețea și echilibrul etern, relevate de un simplu buchet atît de efemer și l-a pictat ca subiect unic al tabloului.

(Hans Memling, Flowers in a Jug, 1485 ca., Madrid, Museo Thyssen-Bornemisza, oil on canvas, 29,2 x 22,5 cm; sursa reproducerii: Wikipedia)

247183_819939878093466_2586201512299975638_n

Cînd cineva ar pune cu voioșie pe ”feisbuc” fotografia unor bucăți de casă și de copac, culmea, plasat exact în centrul pozei, ar fi tratat cu zîmbete tolerante de cei cunoscători în ale ”compoziției” fotografice! Cine s-ar gîndi că poză a fost făcută la ”impresie”, la inspirație. Adică unghiuri, ”atmosfera”, subtilitatea, insolitul, unde sînt? Nu poți face fotografia așa, clanț și să nu găsești nimic în ea! Numai că arta e tocmai ceea ce scapă regulii, dar prinde cu finețe (tocmai) ceea ce pare prea banal: prinde, pe lîngă ”fragmentele” de realitate, ”fragmentul” de inefabil pe care nu știi de unde să-l iei, dar care începe să te curprindă ca impresia primilor pași într-o casă conoscută, în care nu ai mai intrat demult…

Reproducere după Manet, Casă în Rueil, u.p., 1882.

Actualizare (02.05.2015):
Textul de mai sus, publicat și pe pagina mea de facebook (01.05.2015) a generat două interesante comentarii. Le reiau aici, pentru observațiile asupra compoziției tabloului lui Manet.

Elena Agachi: ”Manet a pus două axis, poate chiar trei , dacă luam în considerare și casa cu etaj, nu numai coloana și copacul, ți le-a băgat între ochi, cum ar veni! Toate sînt însă fundamentale, compoziția e echilibrată și cuminte. Te face sa privești ÎN SUS. În plus, linia de demarcație, fundamentală în orice compoziție, aici roșie, împarte planul în maniera unei cruci!”

Mihai Kaizer (fotograf): ”Deși sunt de acord în privința acelui zâmbet tolerant, trebuie că întotdeauna este vorba de inspirația de moment, cât și de ceea ce eviți printr-o încadrare anume; este irelevant dacă vorbim de pictură, gravură sau fotografie. Ceea ce vede cel ce ”prinde” pe pânză sau pe film, fie numai și în imaginația proprie, nu poate fi ghicit în totalitate de privitorul tabloului (final). Cred eu că acel inefabil despre care vorbiți (în textul de mai sus, D.A.), este exact ceea nu se vede, dar este lăsat închipuirii. Dacă privim Manet-ul de mai sus și îl caracterizăm sensu strictissimo din punct de vedere compozițional, nu are nici pe departe (doar) un copac aruncat în mijloc sau bucăți de casă relevate de pensulă într-un mod întâmplător. Ochiul se duce spre linia roșie de demarcație care nu e pusă întămplător în treimea superioară: treimea de deasupra liniei este partea de ”acoperiș” (deși nu există un acoperiș la vedere în sensul real al cuvântului) – frunzele copacului se află deasupra planului ferestrelor superioare, ”închizând” scena, ”protejând” casa. De la linia roșie de demarcație, ochiul coboară spre frunzele roșii din colțul din stânga jos, apoi ”urcă” pe cărare și ajung spre casă împotriva copacului care aparent obstrucționează privirea sau călătorul să intre în casă; toate obloanele sunt deschise, semn că suntem primiți. Există așa-zise reguli estetice ce vor încerca să explice de ce o imagine te prinde foarte mult, însă nici o regulă nu îți poate descrie sentimentul pe care îl ai în procesul ”fabricării” pânzei/imaginii. Poate că singura regulă este că fiecare vede ceea ce vrea să vadă; restul cuvintelor sunt făcute pentru așa-zisele manuale de specialitate. Inefabilul, prin definiție, nu poate fi exprimat prin cuvinte, deși te cuprinde de la acei primi pași…

44ea0dea26ae18f217318b75d3f91175-1425473082

Un alt titlu posibil: Dragostea îți întoarce capul!

Da, expoziția Chagall e un eveniment! Așa cum e organizată, cu cele peste 200 de tablouri ilustrînd temele și etapele unei vieți creatoare de geniu ”șăgalnic”, o astfel de expoziție se poate întîmpla o dată la o generație!

„Cu o capacitate de integrare incomparabilă, Chagall a reușit să concilieze ireconciliabilul”. (Gwennaëlle Gribaumont, în Le vif, 15.03.2015). Urmarind expoziția, înțelegi cît de aproape stau unele de altele cele (aparent) ireconciliabile și cît de firesc poezia acoperă fisurile și le topește în culoare…
Incredibilă aglomerație într-o expoziție! Și se vorbește amestecat ca și cum, între tablouri, ar fi Rusaliile în fiecare zi. Duhul picturii e purtator de energii pentru fiecare dintre cei ajunși acolo.

32508f53f24c46f685870a075eaaa29c-1425472315

10450372_10206506547801621_6606300801487253039_n

d84383da02f0abeaf86821c34bf8d671-1425473053

3fd10f7621b2bf0e569f3c56ec3c2b60-1425473050

592a5f0ebb0346927b2ee0142a910461-1425473067

e81c069a0b359e0b739c648c7eb904c0-1425473065de4b16c6c1de13dd54187029c3467303-1425473066e49663c943042fdd7f2725b3749645f4-1425473070

4267fda2e210738241227001de8b95fe-1425473081

(Am văzut retrospectiva Chagall pe 19 aprilie 2015; fotografiile sînt preluate din presa belgiană)

Răsfățul sărbătorilor sînt cadourile. Unul dintre cele primite recent mi-a amintit de un prieten discret, elegant, cu un suflet de o superbă civilitate. Vasile Doru Ulian mi-a trimis pentru a fi privit sub bradul Crăciunului un CD cu pictura sa de la ”retrospectivă”, de acum mai bine de 2 ani.

Pictura lui Ulian ”vorbește” cu parcimonie într-o vreme în care cuvintele prea agitate și prea multe și-au pierdut din forța pe care au avut-o cîndva. El readuce cuvîntul copac, mai cu seamă, în starea de liniște în care era rostit cu rost. Situat dincolo de experimente, Ulian este un pictor al locului stîncos, mai rar în varianta muntelui ca relief în panul îndepărtat, cît mai degrabă a stîncii ca personaj.  Printre stîncile lui inspiratoare este cea de la Sihla, ”piatra Sf. Teodora”. A căutat să o vadă din cele mai inaccesibile unghiuri, ca un sculptor iscodindu-și modelul contorsionat spre a-i reliefa crevasele adormite…

(Foto: Vasile Ulian, Piatra Sf. Teodora, variantă, u.p., colecția noastră)

Înserare

Se dedică Elenei

Cineva a pus o bancă exact
Unde îi era locul
Nici nu încerc să înţeleg de ce
A uitat-o acolo,
Belvedere, care e sensul neaflat să te oglindeşti
În singurătatea-i ?
E acolo fără nici o bătaie de aripi
O bancă a tăcerii celei dintîi de unde
Priveam amorf verdele
În faţa ei rînduri, rînduri, mustesc ştevii
De post primăvăratec
Pentru banca aceea am lăsat
Să piară în vînt ultima săgeată…

Ilustraţia: Joan Miró, L’ espoir du navigateur, VI, 1973, Fundació Joan Miró, Barcelona, în expoziţia Joan Miró peintre poète, 03 – 06.2011, Espace Culturel ING, Bruxelles.