Tag Archive: pictura flamanda



Detaliu, Jan Verkolje, 1674.

Una dintre observațiile zilei de ieri (25.07.2014), la Muzeul Mauritshuis din Haga: în mai toate tablourile cu scene de interior din pictura flamandă, chiar și în cele din biserică, cîinele e mereu prezent! E surprins fie dormind, dacă scena e una în care cîinele simte o stare de ”pace” sau în posturi atente, cînd scena presupune o anume dinamică (un moment de joacă, o întîlnire între personaje)… Rezumînd, pictura flamandă e o istorie (canină) în imagini!


Detaliu, Gabriël Metsu, Een jonge vrouw die muziek schrijft, c. 1662 – 1663.


Detaliu,Frans van Mieris de Oude, Een man en een vrouw met twee honden, (‘Hondje plagen’), 1660.
În pînză lui van Mieris, subiectul scenei de tandrețe e cățelul din brațele femeii! În joacă, bărbatul îl trage de ureche, iar femeia îi respinge, cu un gest tandru, ”brutalitatea” ludică în urma căreia suferă ”odorul”! A picta ”nimicuri”! Și, totuși, cîtă atmosferă!

Detalii de picruri din Colecția Mauritshuis din Haga; fotografiile sînt luate de pe pagina de facebook a muzeului

0410w

Raportată la ansamblul operei lui Van Eyck, la sublimul rafinament cromatic al artistului, icoana pe lemn a Sainte Barbe (Sfînta Barbara / Varvara), pictată la 1437, e cu totul singulară. Nu faptul că e miniaturală, de doar 18 cm lățime și 31 cm înălțime, cît o foaie A4 (21 cm x 29,7 cm), o face deosebită. Atît de aparte e acel tablou, încît vreme de 500 de ani comentatorii artei l-au ”văzut” doar ca simplu desen pregătitor, un fel de pictură neterminată (pentru penelul ”mecanic”)… Estetic însă, tabloul este desăvîrșit în modernitatea pe care o conține. Cromatica (monotonă) urcă gradual, de la albul primei jumătăți a planului apropiat, în care este situată sfînta în liniștea ei ruptă de lume, la un cromatism stins al planului îndepărtat. (Povestea e cunoscută: fiind frumoasă, tătăl sfintei a închis-o într-un turn, unde s-a și convertit). În dimensiunea simbolică a icoanei, claustrarea în turn este însă abolită, sfînta stînd liberă și tăcută în fața turnului, citind scriptura. Abstragerea e prin sfințenie, nu prin închidere. Turnul e înălțat de meșteri în spatele sfintei, cum însăși biserica s-a înălțat. Zidurile nu mai închid ci simbolizează, se înalță și eliberează. La baza turnului e multă forfotă, e o muncă atroce, iar în depărtare se profilează un peisaj ordonat, cu șiruri de copaci în lungul unor cîmpuri, pînă la marginea cetății, cum or fi fost țările pe atunci. (Pentru situare în timp, la 1437 episcopul Siluan făcea la Mănăstirea Neamț celebrul epitaf…)

Van Eyck, Sainte Barbe, 1437, ulei pe lemn. Reproducere pe site-ul Maison Rockox, Anvers; opera aparține Musées Royaux des Beaux-Arts, Anvers.

Pare incredibil cît de longevive sînt micile muzee ale amatorilor de artă. O casă onorabilă avea un salon cu picturi, iar unii colecționari din vremuri baroce s-au dedicat pasiunii pentru artă la modul sublim. În Anvers sînt cel puțin trei astfel de muzee: muzeul Rockox, muzeul Mayer van den Berg și casa lui Rubens, pictorul fiind și un pasionat colecționar… Colecțiile sînt cele mai intimiste muzee. Au șarmul de a fi mici și heteroclite. În Anvers, muzeul unei colecții e însăși casa în care s-a format. Casele belgiene, chiar și cele somptuoase, au saloane mai degrabă înalte decît mari. Impresia de intimitate confortabilă e sporită de șemineele înalte și baroce, întregind un veritabil ”tablou” de atmosferă…

5076

Pictura ”Judith” aparține Muzeului Regal din Anvers. Perfecta redare a voalului transparent e opera lui Jan Massijs, pictor din Anvers (1509 – 1575). Reproducere de pe site-ul muxeului.

(Anvers, foto 29.06.2014)

Una dintre platitudinile spuse despre orașele Flandrei, mai cu seamă Bruges, dar și despre Gand sau Anvers, este eticheta ”Veneția Nordului”… Legătura e cît se poate de marginală, orașele belgiene fiind străbătute de canale medievale cu poezia lor stătută și lebede în peisaj. Spiritul flamand e însă altul, dominat de frontoanele în trepte și locuit de o geometrie trufașă. Chiar și barocul, romanticul, și-au geometrizat pînă la disoluție rotunjimile, volutele și umbrele. Totuși, sub extrema rigoare urbană, e decelabil la Bruges, însă cu precădere la Gand, un binevoitor sarcasm, măcar privind la dragonii și saltimbancii imaginați în vîrfuri de turnuri și de calcane, la pictorii Bruegel, la Bosch dar și în arta actuală…

(Foto Agachi, 24.08.2012, Gand, Belgia)

Tema ”judecății de apoi” a cunoscut în pictură variații și diferențe specifice notabile, nu sub aspectul viziunii ci, firește, al tratării, după cît de diferite au fost ”oglinzile” estetice în care s-a reflectat… Cea întoarsă spre răsărit, cu efectul ei de transfigurare, îmi era oarecum cunoscută din arta moldovenească a secolului al XVI-lea, celebră fiind realizarea de la Voroneț, însă apogeul părîndu-mi fresca din vremea lui Rareș de la Probota. Variantele apusene din aceeași perioadă (circa 1550) mi-au părut, cum altfel, planturose și inventive, prin urmare ”renascentiste”. Compozițiile în ”perspectivă” ale unui pictor flamand, Crispiaen van den Broeck, nu mai pun accentul pe izvorul cristic al judecății, plasat ”atemporal” într-un schematic plan îndepărtat, ci pe ”deșteptarea” la judecată. Un împătimit al cititului vede cu oarecare plăcere, presupun, că nici în acele momente de ”extaziere” nu lipsește cartea, numai că răsfoirea preocupată din ”floarea darurilor” e îndeletnicirea personajului scheletic în postura celui mai bun dintre învățători. Și în pictura medievală ortodoxă se regăsește simbolic ”textul” (vieții) fiecăruia, însă e redat într-o manieră mult mai puțin ”expresivă”, sub formă de filactere puse pe talerele unei balanțe celeste. Pe cînd în pînzele flamandului cartea deschisă e la fel de supradimensionată și ”carnală”, ca însuși trupul care ascultă povestea citită posac de o hîrcă…

Crispiaen van den Broeck, Le jugement dernier, 1560, Musée d’Art ancien, Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique