Tag Archive: Piatra Neamt


O trupă de teatru e matură atunci când poate juca în orice condiţii, iar spectatorul nu „simte” asta. Spectatorul vede spectacolul, e în relaţie doar cu mirajul său, cu acel fluid subtil, ca un parfum rar, care se lasă purtat de „eter” între locul reprezentării, uneori cu totul impropriu numit scenă şi public (sau, atunci e cel mai trist, scaune). Iar forţa asta de „joc” nu vine nicidecum repede, nu se deprinde în mod natural, ci e rezultatul unei alchimii de lungă durată. Drama e produsul magic al unei astfel de chimii, „fabricată” din prietenie şi dintr-o legitimă dorinţă de superioritate bine înţeleasă, aş zice adolescentină. Am văzut reprezentaţiile Drama, câteodată neconvenţionale, cum a fost cea de la sfârşit de februarie, anul acesta, când, cu spectacolul Ferma animalelor au câştigat trofeul Simpozionului Naţional „Literatura şi celelalte arte”, organizat de Colegiul Naţional Iaşi, în colaborare cu Universitatea Al. I. Cuza, cu Universitatea de Arte şi în parteneriat cu Teatrul Luceafărul… Cu spectacolul Ferma…mai câştigaseră anul trecut trofeul LicArt („cea mai bună trupă”)… Însă unul dintre cele mai interesante experimente a fost cel din Iaşi, când în jumătate de oră au adaptat spectacolul pentru un spaţiu ne-teatral iar reprezentaţia a ţinut sala în stare de graţie, prin emoţia extraordinară transmisă… Nimic nu a sunat atunci „şcolăresc”, într-un spaţiu şcolar prin excelenţă, un amfiteatru de liceu. https://dumitruagachi.wordpress.com/2009/03/01/personajul-colectiv-drama-club-10309/ Uneori, trupa are norocul unei scene profesioniste şi unui public pe măsură, cum e la Teatrul Eminescu din Botoşani, însă constat că, din păcate, de cele mai multe ori, alte spaţii – case de cultură ale sindicatelor, teatre de copii – pun probleme teribile. De asta spuneam că Drama e o trupă „tare”, pentru că unitatea exemplară a grupului îi dă posibilitatea să se adapteze la orice scenă, mai mult sau mai puţina „generoasă”, cu o rapiditate pe care numai cunoaşterea subtilităţilor acestei arte o face posibilă. La fel a fost şi la festivalul la care Drama a participat pe 23 – 24 mai: Festivalul Naţional de teatru „Zimbrul de Piatra”, ediţia I. Până anul acesta s-a numit Festivalul de teatru „Yorick”, parcă suna mai din lumea teatrului, acum numele trimite mai degrabă spre ceva folcloric, însă nu e aşa, manifestarea e consacrată teatrului şi încă de calitate. În „concurs” s-au înscris 14 trupe şi au fost selectate să participe 11, dintre care unele titrate, cum e cea studenţească, Ludic, din Iaşi. Au mai fost trupe din Galaţi, Braşov, Iaşi, Lugoj… S-a jucat 30% Vişniec. O fi mult, puţin… Poate că mult, mie aşa mi s-a părut. Drama a jucat Frumoasa fără trup.

108_3975

108_3976

108_3977

108_3981a

Dotarea sălii de la Casa Sindicatelor din Piatra Neamţ e însă departe de nevoile unui spectacol, încât Drama a fost nevoită să ducă de la Botoşani nu numai recuzită dar şi echipament de scenă (!). Jocul trupei dar şi al personajelor, Alex Sârbu în special, a transmis emoţie încât a făcut ca în anumite momente spectacolul să copleşească.

108_3987

Da, asta face fiecare reprezentaţie teatrală unică, oriunde s-ar juca, un spectacol nu e niciodată o copie a precedentelor, decât în datele lui fundamentale. Detaliile însă… ele sunt mereu unice… finalul de astăzi nu poate fi uitat. Spuneam, după trofeul de la Iaşi: „Bravo Drama Club ! În ce vă priveşte, a câştiga premiul cel mare a cam devenit de la sine înţeles…”

108_3989

La festivalul de la Neamţ preşedinta juriului a fost Draga Olteanu Matei. E intransigentă. Aşa că, Drama a avut emoţii, premiile tot treceau, decernate de Draga şi ei nu erau printre ele. Pentru că, „de la sine înţeles”, la Festivalul naţional de teatru de la Piatra Neamţ, Drama a obţinut Marele premiu, Trofeul „Zimbrul de Piatra”. Bravo Drama Club! „Zimbrul” a fost ridicat spre înălţimi de voi, de forţa unită a sufletelor voastre, îl meritaţi!

Vine o vreme când în existenţa unui artist se poate vorbi de o „retrospectivă”, adică o privire spre el însuşi, cu viaţa lui întreagă. E momentul în care, parte din operă, aşa cum s-a cizelat, e adusă laolaltă să se reflecte, din unghiuri diferite, pânzele şi desenele fiecare în celelalte şi să-şi vorbească. Nu stau prea mult împreună, doar câteva săptămâni, apoi pânzele se întorc pe la casele lor, pe acolo unde „vieţuiesc”, după ce artistul s-a minunat că le-a însufleţit: prin muzee, galerii, colecţii, iar cele mai multe stau singure, în faţa unor privitori care le iubesc.

 

108_2637

 

Astăzi am primit de la prietenul familiei noastre, pictorul Vasile Doru Ulian, catalogul expoziţiei sale retrospective vernisată la 1 aprilie („o fi păcăleală, n-o fi ?”, se întreba ghiduş el însuşi) la Muzeul de Artă din Piatra Neamţ.

 

108_2640

 

Pictorul Ulian este prin excelenţă un peisagist, iar pentru această parte consistentă a creaţiei sale trimit la un post mai vechi:

 

https://dumitruagachi.wordpress.com/2008/09/06/atitudini-risipite-in-peisaje-pictorul-ulian/

Pe de altă parte, desenul miniatural ocupă un loc special în creaţia pictorului Vasile Doru Ulian, mai puţin cercetat, întrucât însuşi artistul a fost extrem de parcimonios cu această latură a operei sale. „Filigranele” lucrate în câţiva ani sunt păstrate, parcă în aşteptarea unei târzii şi revelatorii deconspirări, în cutii şi mape lăsate la „maturat”, asemeni esenţelor fine şi rare. Desenul reprezintă o parte onorantă a operei pictorului, deşi prea discretă în raport cu dominanta picturii, în fond şi ea discretă, în acord cu firea de o sensibilitate şi modestie funciare ale omului din faţa şevaletului.

Desenul în miniatură constituie la Ulian momentul, ludic de regulă, de intrare în atmosfera necesară picturii şi nu ţine neapărat de o cultivare în sine a acestei tehnici – poate în puţine cazuri. Exersarea desenului reprezintă gestul declanşator de stare poetică necesar creaţiei în plain air, este rezultatul punerii simbolice în starea de lucru. Artistul îşi aşterne ductul pe un carton de mici dimensiuni, delimitat anterior cu precauţie, poate pentru a zădărnici, dintru început, tentaţiile compoziţionale ample. Cartonul primeşte un chenar interior ferm, trasat foarte aproape de marginile tăiate, iar întregul peisaj este astfel tensionat într-un obligatoriu dreptunghi cu laturile de 10 … 15 cm x 15 … 17 cm. Numai rar verticala desenului se măreşte la 20 … 22 de cm. La început artistul prefera doar cartonul alb, de diverse texturi, fără o selecţie riguroasă a durităţii acestora. Orice spaţiu alb se cerea locuit cu semnele gestului lejer al compoziţiei ludice. Când limbajul acestui fel de a lucra s-a cristalizat, selectivitatea în alegerea suportului grafic s-a manifestat cu forţa unei filosofii plastice subiacente, fiind preferate texturile dure, uneori cu rifluri, maronii sau în tonuri de gri până la negru, substituind parcă grundul pânzei.

Un astfel de suport, cu textura rafinată, primeşte diferit lumina, ductul minuţios milimetric al artizanului şi incizia creionului colorat, oferind polimorfii grafice: de la neted la catifelat, la păstos, aspru, uscat, aspect de reavăn perpetuu. Tuşa de subţirimi orientale, jucată, trimite la tehnica acului rece al gravorului.

Dintre temele desenului miniatural la Ulian, domină cea a copacului. În fapt pare o temă facilă, însă doar ochiul exersat în atitudinea smerită poate vedea splendoarea unei văiugi şi monumentalitatea arbustului printre înalte ierburi arse. În spectacolul armonic în sine al unui colţ de peisaj, numai un artist al conceptualizării, cum este Ulian, poate surprinde tensiunea discretă a individualităţii, copacul singuratic. Codrul este mulţimea cu elemente formal identice, statuate peren în nepăsare eminesciană. Din acest codru, regăsit cel mult şi în puţine desene ca fundal, se detaşează, prin tensiunea contrastului cu planul secund al compoziţiei, copacul individualizat cromatic. E un fel de a spune, inversând înţelesul unei cunoscut proverb, că în desenele lui Ulian vezi pădurea tocmai în solitudinea copacului.

Pe de altă parte, pictorul asociază, prin copacul singuratic, temei solitudinii ca stare pe cea a solitarului ca personaj. Copacul solitar afirmă corespondenţa discretă dintre regnuri şi transferul spiritual care surprinde, în realitatea desenului, un autoportret al artistului.

 

p1181178bis

 

Copacul lui Ulian spune o rugă de amploarea verticală a unui ţipăt. Arborele este autoportretul simbolic în postura de singuratic al propriei lumi (artistice şi nu numai) dar şi al celei cotidiene, în care ţipătul nu este întotdeauna oportun sau uşor de exprimat.

Simbolica peisajului din miniaturile lui Ulian, în care copacul capătă valenţe de personaj, este axis mundi. Copacul înclinat, în fond mai spectaculos ca prezenţă în peisaj, pentru formalismul ochiului comun, nu se regăseşte printre subiecţii artistului. Verticala este dimensiunea victoriei repurtate în relaţie cu teluricul, metafora fiind uşor decelabilă în desenele lui Ulian. Este un axis concretizat în coroana vegetală ordonată, evocată cromatic sau doar prin grafia desenului (foarte rar coroana copacului apare ca răsfirată sau ruptă). Coroana strânsă ţine de modelele tensiunii care ordonează, precum flacăra lumânării în jurul centrului de combustie ori picătura de apă în cădere.

 

p1181181

 

Compoziţional, miniaturile artistului – cele mai multe sunt desene în creion colorat, altele, splendide şi rafinate acuarele – se subsumează tensiunii unghiulare. Copacul este plasat întotdeauna pe un plan înclinat, de mai mică sau mai mare pantă. Verticala desenului lui Ulian nu-şi are originea într-o orizontalitate acvatică, predispusă la înglobare, ci într-o oblicitate. Copacul are de împlinit tentaţia verticalei în tensiunea – posibilă – a dezechilibrului şi ambiguităţii bazei sale.

Arborele din desenele lui Vasile Doru Ulian străbate timpul prin anotimpuri surprinse cromatic şi compoziţional: de la scheletul vegetal dens sau răsfirat al iernii, la vigoarea verdelui verii, la pluriformul şi pluricromatismul toamnei.

Desenul de mici dimensiuni constituie partea tainică a creaţiei artistului, o zonă închegată în datele demersului plastic. Prin austeritatea compoziţională, dar mai ales prin metafora plastică, miniaturile în creion colorat sau în tehnică mixtă sunt izbânzile desenatorului de substanţial talent, menite să evoce complexitatea personalităţii pictorului, în fond atât de discret.

(Foto: detalii din catalogul expoziţiei retrospective Ulian, aprilie 2009 şi desene din colecţia familiei Agachi; reproducerea nu este permisă fără acordul nostru) 

Melonul suprarealist

Observ că Google a stimulat destule posturi sau comentarii pe blog-uri, prin omagierea lui René François Ghislain Magritte (s-a născut la 21.11.1898, sunt 110 ani de atunci). O bună parte a lumii sale e populată doar de bărbatul cu melon, care îşi expune spatele ca o faţa a tăcerii sau tăcerea e un măr, un porumbel în zbor, un profil multiplicat sau un corn de lună… Însă ceva, ca un dor pentru ceea ce descoperisem cu mult timp în urmă, m-a dus cu gândul la Victor Brauner (un traiect cu vocaţie universală, s-a născut la Piatra Neamţ, 15 iunie 1903, iar în 1966 a fost ales pentru a reprezenta Franţa la Bienala de la Veneţia, unde i-a fost consacrată o întreagă sală). Lansez o invitaţie: ce se poate spune, în câteva cuvinte, privind cât se poate de insistent, un tablou ?

braunersuprarealistul

(Victor Brauner, Suprarealistul, 1947, Fondation Peggy Guggenheim, Veneţia)

(22.11.08)