Tag Archive: personaj


Alter ego

În ușa pe care am deschis-o, mai grăbit decît a reușit el
Să ajungă,
Deși îmi văzuse prin vitraliu umbra spartă,
M-a privit încurcat și, la fel cum îl știam, atent, cu mănușa lui albă, imaculată,
Catifelată, mi-a luat mai întîi pălăria tare, ușor transpirată
Pe care o scosesem deja
Urcînd treptele…
Valetul îi știe locul pe etajere, e o secundă din munca lui
Dedicată lucrurilor și regulilor simple și clare.

Ploua mărunt ca într-o scenă de film biografic.
Seara amestecă lumina cu muzica sumbră,
Ridic la fel de grăbit sprîncenele
Și-mi trec mîna prin păr, e încă parfumat, pun cu grijă un gînd
Mai aproape, lîngă floarea de cristal, să-l găsesc cînd voi ieși din nou grăbit…
Valetul privește atent și profesional
Noile mele cearcăne, pe bulbii albi și asimetrici, pe care îi așează delicat
Pe raftul septic
Sînt în siguranță, mă pot așeza în fotoliu, fumul țigării se ridică liber
Creierul e la adăpost în spatele ușilor înalte cu benzi nichelate.
Nimic nu-l poluează,
Orele veletului s-au terminat pentru astăzi
Îmi aduce un pahar de vin cînd schimb canalele de știri și se retrage…
Mai e o noapte tăcută între noi
Pînă la prima cafea
Pe care valetul o va turna fierbinte și îmi va întinde o batistă albă cu linii roșii…

Pălăria și creierul dumneavoastră, domnule, mi-a amintit, la plecare…

În orășele cît se poate de modeste din Belgia, chiar și acolo, printre case roșii care dau impresia că oriunde te-ai alfa ești în același loc, găsești cîte ceva ce nu mai e în nota de obișnuit. În Herenthout am dat de omul sculptat de Rik Van de Wouwer. Autorul e la vîrsta maturității (s-a născut la Anvers în 1974 și tot acolo a făcut masteratul în arte) însă pare a înțelege umanul cu o sensibilitate mai degrabă apropiată de candoare și nu de sarcasm. Lîngă biserica din Herenthout omul lui Van de Wouwer e ”Peer Stoet”. Purtînd un trombon, e o figură simbol pentru 121 de ani de carnaval în acel oraș! În ușoara lui gîrbovire și disproporție, privit de la distanță, personajul pare comic. Cînd te apropii însă, e frapantă melancolia (ca o boală atroce) din ochii mari. Atît e de natural situat în tristețe, încît ea curge din cearcăne, din ridurile adînci și căzute, și coboară unduindu-i hainele în cutele suferinței. E surprinzător că tocmai o astfel de postură depresivă a fost aleasă de artist pentru a celebra un carnaval. Sau poate că tocmai asta e, rîzînd bufonul nu e niciodată vesel, așa e ”nebunia” și inadecvarea lui…

(Foto 31.01.2015, Herenthout, Belgia)

A fi în fața celui mai pozat copac îl surprinse oarecum. I-a venit ideea asta pe neașteptate, de fapt stînd cu spatele la copac, așa cum stau toți, sprijiniți de balustrada de piatră a canalului, încercînd să-și facă un selfi cu aparatul lui greu, cu burduf, jenat de privirile clemente ale celor cu ifonuri și mici vergele în care le agață. Noi jucării spre care, cu zîmbete pînă la urechi, vociferează foarte mîndri, împrăștiind pe feisbuc secunde drogate de fericire. Înțelesese că încerca să pozeze copacul și nu grimasa urcată sub cutele frunții, chiar deasupra ochilor, el așa zîmbește, e un turist stingher în puținele fotografii pe care i le-au făcut alții – restul sînt arhitecturi prinse din cele mai sofisticate unghiuri – și care par atît de neobișnuite. Și acum cineva îi propusese să-i facă o fotografie, văzîndu-i zîmbetul, așa sînt unii trecători, mai atenți decît alții, poate că îl surprinsese și pe el copacul în care coborîse lumina. Dar nici întuneric nu se făcuse încă, iar lampioanele mari incitau și mai mult amatorii de selfiuri să prindă în spatele lor momentul acela unic de lumină, poate că așa și era. A spus ceva amabil voluntarului, simțind că zîmbetul nu mai era acolo, că se evaporase într-o transpirație ostilă și asta l-a făcut să renunțe. Copacul nu cred că a fost plantat de cineva, locul în care a crescut e prea nepotrivit. Cu frunzișul des și ruginiu toamna și crengile lăsate spre apă e un arbore singuratic zidit din cărămizi, cum sînt toate casele din oraș. Cei mai mulți fotografiau peisajul ce părea a fi cel mai frumos din lume, deși văzuseră Veneția, Sankt-Petersburgul și Amsterdamul, iar asiaticii veneau din orașele lor plutitoare. Canalul face însă un cot tocmai în dreptul copacului, așa că, pe vremea fotografiei alb-negru, frunzișul nu atîrna greu ca o casă, ca un pod de sub care vin rațe învățate ca unii să le arunce pîine, din contră era un candelabru în care se împrăștiau reflexele apei vineții. Atunci turiștii se aliniau la marginea canalului să prindă mîinile ce fluturau încîntate, așa cum o fac și acum, cînd privesc dincolo de copacul nemișcat, virajul bărcuțelor pline de lume ca niște țînțari cu burțile roșii. (Foto din Bruges, decembrie 2014)