Lecția de anatomie a luminii

De fapt, ce anume mă face să nu mai simt nici o urmă de ”cotidian”, de iluzoriu, chiar și numai pentru cîteva minute, cînd văd o pictură de exemplu, despre care îmi vine să spun ”îmi pare că este vie”? Nu că e ”desăvîrșit” de frumoasă, nu asta mă înalță; în fond, o imperceptibilă fisură estetică face vizibile ”limitele” picturii în raport cu ”desăvîrșirea” și efectele ”îmbătrînirii” pînzei și culorii… Și cu toate astea, sau, mai ales, pentru asta, un astfel de tablou e ”prezent”, a rupt cu trecutul și s-a așezat în ”lumina” de care am avut parte ca de un mare dar! Contemplîndu-i zîmbetul, privirea clară ce mă urmărește la rîndu-i din tablou, înțeleg că, da, dincolo de părere, ”tabloul e viu”: iradiază o lumină ca o icoană. Întrebărilor mele le-am găsit un posibil răspuns ”idealist” la Hans Sedlmayer. Analizînd capodopera lui Vermeer ”Elogilul picturii”, Sedlmayer înțelege că ”accentul este pus, ca în atîtea tablouri ale lui Vermeer pe trăirea luminii…” Tăcerea în care este închisă prin natura sa arta picturii e ”tainic însuflețită”. E „solemnă ca tăcerea din spațiul unei biserici în care se revarsă lumina. Lumina aceasta este – lucrul a fost adesea remarcat – «obiectul» propriu-zis al tabloului. […] ea are totodată caracterul unei lumini suprareale.” Dacă Sedlmayer vedea la femeia din tabloul ”Elogiul picturii” cum” o «lumină lăuntrică» este iradiată de fața ei – odată cu schițarea unui zîmbet fericit – care astfel se transfigurează, dobîndind o înaltă frumusețe…” eu mi-am amintit de ”Tînăra cu perlă” de la Mauritshuis. Tabloul acela mi-a oferit cîteva clipe de situare în lumină! (Hans Sedlmayer, ”Epoci și opere”, vol. I, București, Ed. Meridiane, 1991, pp. 286 – 298)

Publicitate