Arhitectura olandeză – ca de oriunde, astăzi – încearcă să scape de formele tradiționale și, aș spune, de orice identitate… Orașele olandeze sînt pline de prisme și cuburi, turnuri simpliste, uneori frumoase. Și, totuși, cînd o vibrație rămîne, arhitectura e salvată de cîte o idee. Arhitectura lui Nemo e creația lui Renzo Piano, cel care a proiectat și insolitul Centre Georges-Pompidou, cu tuburile sale colorate… (foto 10.04.2014)
E destul de stranie senzația de a te plimba într-o pictură, nu știu cîți și-o pot imagina, e, în orice caz ”suprarealistă”. Ipostaza ar putea fi redată cu destulă fidelitate într-o pictură trompe-l’oeil în care personajului cățărat pe scara tramvaiului îi atîrnă un picior dincolo de rama barocă. Pictura lui Delvaux e însă mai ”cuminte” iar tramvaiul care cobora din ea se legăna molatec între copacii desfrunziți, lucind verde în lumina intensă. În Bruxelles se află un muzeu al tramvaielor iar cînd e senin se întîmplă că și muzeul iese la plimbare cu tram-urile lui și vatmanii la costume cu aspect milităros, cu bumbi lustruiți și gulere țepene… Altfel, ciucurii și catifeaua perdelelor aduc pe străzi ceva din eleganța care a prisosit cîndva și de care lumea face mare economie astăzi…
Inocentele reclame…
(Foto 7.04.2013, Bruxelles)
L-am auzit la radio pe un poet și fotograf algerian, afirmînd că a descoperit în fotografie o aceeași forță poetică. O fi știind bine ce spune, în orice caz gîndul lui mi-a plăcut. Nu plec de la banalitatea că o imagine spune mai mult decît un întreg text, oricum nu de imaginile viu colorate de care s-a umplut FB e vorba. ”Pereții” arată acum ca odăile de altădată, pline de carpete, unele cu versuri cusute. În astfel de voracitate ”imagistică” e doar o teamă de (i)real. Fotografia e altceva, în esență are bidimensiune metaforică. Cred în poezia fotografiei mai abitir decît în proza ei.
(Foto D. Agachi, 9.09.2012, Bruxelles)
Oglinda își schimbă ”meta-fizic” natura ei de reflectare, sub efectul optic subiectiv al unui punct de vedere. Punctul meu terminus e cel al fluturelui, seara tîrziu.
(Foto D. Agachi; 2.09.2012, înserare într-un parc, Bruxelles)
Îmi plac statuile care folosesc la ceva… Măcar ai unde să te așezi cîteva minute. Multe dintre ele sint statui de orășeni, undeva pe o bancă o sculptură citește ziarul, pe o alta o femeie îmbufnată se gîndește la cine știe ce… Pe banca de bronz din Louvain, de altfel destul de încăpătoare, femeia așteaptă pe cineva. Cînd nu mai ai chef de nimic, cînd te cuprinde lehametea de toate și de tine însuți, ai unde să te gîndești la asta. Poți să-i vorbești, nu aude nimeni. Cei mai mulți își fac poze haioase și pleacă în grabă la fel de nelămuriți. Statuia e a unei ”kotmadam”, proprietăreasa de camere pentru studenți, asta era ocupația ei într-un oraș universitar de secole. Cu fină ironie, sculptorul Fred Bellefroid a văzut-o pe ”kotmadam” tînără și într-o postură cam neglijentă, altfel imaginea tipică a madamei fiind, desigur, enervantă.
(Fred Bellefroid, De Kotmadam, Oude Markt, Louvain, 1985; foto D. Agachi, 13.06.2012)
dumitruagachi
Dumitru Agachi's Weblog 